MEMORIA OLTULUI Revistă de istorie şi cultură a Oltului şi Romanaţilor

Transkript

1 MEMORIA OLTULUI Revistă de istorie şi cultură a Oltului şi Romanaţilor Anul III, nr.4 (26), Aprilie 2014 Editată de Asociaţia Culturală MEMORIA OLTULUI Director: Ion D. Tîlvănoiu Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, Dumitru Botar, Al. Chirilă Stanciu, Jeana Pătru, Gabriela Florescu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian. Planşele noastre: 1. Marin Sorescu la Casa de Cultură din Slatina, împreună cu pictorul Sabin Bălaşa, invitaţi ai profesorului Nicolae Ionescu (1976). 2. Apariţia revistei,,slova a elevilor Şcolii nr.1 din Balş în 1978, salutată de Marin Sorescu, a prilejuit un dialog epistolar între poetul de la Bulzeşti şi dl. Dumitru Rotaru. 3. Sabin Bălaşa la Sala Artis din Slatina (1975). În imagini apar: Nicolae Fulga, Sabin Bălaşa, pr. Ioan Bălaşa, prof. Nicolae Ionescu, pictorul Ilie Cioartă, d-na Ioana Şerbu, dr. Nicolae Constantinescu, dr. Mircea Şerbu, notar Ion Spirescu, dr. Ion Stoianovici. 4.Sus: Două personalităţi ale Caracalului de odinioară: marele negustor de cereale Stavarache Borcescu şi fostul primar al Caracalului Nicolae Betulescu (Colecţia Dumitru Botar); Jos: 5 aprilie Dumitru Ceauşu, Mihaela Mihai, baroneasa Sigrid von Kurtzel şi Maurice Herzog (fost ministru al Sporturilor din Franţa) la o serată culturală la Ambasada României din Paris. CUPRINS 1.dr. Aurelia Grosu-,,O familie de negustori slătineni: Nicola Cosma.../2 2. Calendarul Memoriei Oltului. Aprilie...../8 3.Dumitru Botar-,,Tipografi şi negustori caracaleni de altădată / Ion Andreiţă-,,Un recensământ....../ Dumitru Ceauşu-,,Un diplomat român prin furtuna unui secol prea lung. Pagini de jurnal. (III)../ Dumitru Rotaru-,,Ştiuţi într-un aici, pe-aici. Trei scrisori inedite ale lui Marin Sorescu.../38 7. Pătru Jeana-,,Decretul 83/1949 şi efectele imediate asupra marilor proprietari din Caracal şi împrejurimi.../42 8. Vasile Radian-,,Şcoala Brebeni- Sârbi. Scurt istoric...../47 9. Pentru biblioteca dumneavoastră.../ Mihai Petrescu-,,Preotul Ioan Bălaşa din Dobriceni...../61 11.Ion D. Tîlvănoiu-,,Cronică măruntă din presa de altădată. Anul /69 12.Despre moartea lui Matei Basarab / Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu-,,Publicaţii Periodice din Olt şi Romanaţi..../ Nicolae Scurtu-,,Inscripţii: Pan M. Vizirescu şi revista Viaţa Literară./ Nuţă Laura-,, Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi. Monumentul eroilor din Osica de Jos, judeţul Olt../89 16.Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu-,,. Monumentul eroilor din Bălăneşti-Olt./ 91 ISSN Tiparul executat la Editura Hoffman Hoffman.com Tel./fax:

2 O familie de negustori slătineni - NICOLA COSMA Dr. Aurelia Grosu În dezvoltarea şi modernizarea Slatinei sfârşitului de secol al XIX-lea, au contat două ramuri economice: meseriile şi comerţul. În amândouă un rol însemnat l-au avut alogenii care, trăind şi muncind alături de populaţia majoritară - românii -, au adus beneficii vizibile în progresul oraşului. Anonimi, plecaţi din familii de oameni simpli, au reuşit prin încercări şi eforturi perseverente să-şi depăşească condiţia socială. Într-o singură generaţie au devenit negustori sau bancheri de vază. De reţinut şi faptul că alogenii ocupau, în mare măsură, sectorul liber profesionist: medici, farmacişti, avocaţi, arhitecţi, pietrari. Aceştia din urmă, de origine italiană, au dominat palierul construcţiilor civile ori administrative ridicate în Slatina, mai ales în anii interbelici. Recensământul realizat în anul 1899 ne arată că Slatina avea 8028 locuitori, dintre care 899 erau străini - evrei, bulgari, sârbi, germani, greci, alte naţionalităţi şi 1276 de case după sistem nou, învălite cu tinichea, puţine cu şindrilă sau ţiglă, multe cu două etagiuri, una singură cu trei" 1. În această perioadă, în Slatina existau 453 comercianţi din care 302 erau români şi 151 alogeni - evrei, bulgari, sârbi, greci, alte etnii şi 475 meseriaşi din care 381 români şi 94 alogeni 2. Pe măsură ce habitatul aromânilor se restrânge în Imperiul Otoman, în urma confruntărilor dintre turci şi greci, pe de o parte, şi bulgari, pe de alta, aceştia se îndreaptă în număr mare spre vechiul Regat. Cu toate că sunt extrem de întreprinzători, aromânii nu apar individualizaţi în statistici şi recensăminte, fie pentru că aromânii grecofili se declarau greci, fiind asimilaţi acestora, fie pentru că aromânii naţionalişti se declarau români. Dintre aromânii stabiliţi în Slatina care îşi deschid mici afaceri prospere menţionăm pe fraţii Dima şi Lambe Spirea (Dima Spirea, bunicul notarului Ion Spirescu, înfiinţează o brutărie, iar Lambe Spirea deschide pe str. Lipscani, covrigăria La Macedoneanu"), fraţii Petrică şi Taşcu Stavre, care aveau fabrica de pielărie şi încălţăminte La Taurul pe str. Abatorului şi magazin de desfacere pe str. Carol (azi Dinu Lipatti), Gh. Cristea, C.G.Dissescu. căsătorit cu Sotirca, al cărei nume l-a preluat - Sotirea Gh. 1 G. Poboran, Istoria oraşului Slatina, Ediţiunea a II-a, Tipografia de lux Costică Constantinescu & Fiu, Slatina, 1908, p ; pentru o prezentare mai detaliată asupra populaţiei alogene din Slatina, a se vedea Doru Neagu, Minorităţi etnice la Slatina de-a lungul timpului, în "Oltul cultural", periodic al Direcţiei pentru cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional, anul XI, nr. 1 (40)/2008, p G. Poboran, op.cit., p

3 Cristea - pentru a înregistra covrigăria "La Orientul" de pe str. Bucureşti (Mihai Eminescu), Leon Ştefan, Petre Slave, Costea Donevchi, Stavre Strejoff, Nicolae Serafimescu (brutari), magistratul G. Dissescu, tatăl diplomatului şi juristului de marcă C.G. Dissescu. Strada Bucureşti, cea mai veche arteră din Slatina trasată pe vechiul drum Bucureşti-Craiova, în perioada interbelică va purta numele lui C.G. Dissescu (segmentul de la Grădina Publică Principesa Maria până la Primărie). Un alt aromân, Nicola Cosma (Memoria Oltului 20/2013) venit din Macedonia, înfiinţează la începutul secolului al XX-lea hotelul N. Cosma" situat pe str. Bucureşti, vis-à-vis de Grădina Publică Principesa Maria, azi parcul Eugen Ionescu ; clădirea a fost demolată în anii 1980 pentru a se construi blocuri de locuinţe. Clădirea se remarca prin simplitatea elegantă a faţadelor, cele două niveluri fiind delimitate de un balcon gen terasă lucrat artistic în fier forjat, oferind perspectivă spre Grădina Publică. Nicola Cosma deschide mai întâi berăria La izvorul cu bere ; observăm că denumirile comerciale alese de negustori de cele mai multe ori începeau cu particula La, o formulă de reclamă simplă, cu adresabilitate directă. Piesa de rezistenţă era grătarul special, stropit din belşug cu bere, extrem de populară după anii 1880 (iniţial berea nu a fost pe placul românilor). Priceput şi chibzuit ajunge să ridice un veritabil stabiliment comercial, cu restaurant, bodegă, berărie şi cofetărie la parter şi hotel la etaj. Restaurantul era dotat şi cu aparat de proiecţie cinematografică unde rulau filme americane produse de celebrele case Warner Bross, Metro-Goldwin, Paramont Picturs la început mute şi mai apoi vorbite. Dacă restaurantul era frecventat mai cu seamă de lumea subţire, bodega şi berăria atrăgeau clienţi în fiecare seară, dornici să mănânce şi să bea ieftin, dar şi bine. Atmosfera era animată de muzica lăutărească, interpretată de tarafuri vestite de lăutari, care au format adevărate dinastii, a căror celebritate a depăşit orizontul slătinean. Se pare că bodega lui Nicola Cosma l-a captivat şi pe marele nostru dramaturg I.L. Caragiale, Familia lui Nicola Cosma. Nicola Cosma şi soţia (imagini din colecţia dr. Mircea Şerbu). 3

4 episod povestit cu umor de actorul C. Vernescu-Vâlcea aflat în turneu cu spectacolul O noapte furtunoasă. Savuroasa întâmplare a fost prezentată într-unul din numerele revistei Memoria Oltului prin bunele oficii ale dr. Mircea Şerbu. Nicola Cosma se dovedeşte a fi un om dinamic, implicat activ în treburile economico-financiare ale oraşului. El se numără printre membrii fondatori ai Băncii Negustoreşti din Slatina, înfiinţată în anul 1922 din iniţiativa şi prin contribuţia financiară a unor importanţi negustori, motiv pentru care este numit membru în primul Consiliu al Băncii Negustoreşti. În anul 1925, îl întâlnim printre cei 22 de meseriaşi şi negustori care au depus sume variabile pentru înfiinţarea societăţii Sănătatea din Olt" al cărui obiect îl constituia fabricarea şi comerţul cu ape gazoase şi mineralizate. După obiceiul timpului s-a îngrijit în mod constant de familie. A avut şase copiii: trei fete şi trei băieţi, cinci urmând studii superioare. Un aspect demn de Hotelul Nicola Cosma din subliniat dacă ne gândim la Slatina. mentalitatea vremii, după care pregătirea tinerelor domnişoare se rezuma numai la şcolile de menaj. Elena, urmează facultatea de filologie şi filozofie, Emilia, facultatea de ştiinţe naturale, Ionel, şcoala militară şi apoi facultatea de drept, deţinând o poziţie însemnată la Curtea militară de la Craiova, iar Constantin, ofiţer de carieră, excelează în domeniul sportului. Astfel, practică cu succes bobul, îndrăgit de copil, pe când participa la campionatele de săniuţe şi bob organizate pe strada Vintilă Vodă, foot-ballul şi automobilismul. Constantin Cosma face parte din echipa de foot-ball Oltul" câştigătoare în anul 1924 a campionatelor de la Sofia; performanţa în automobilism este confirmată de prezenţa sa în echipajul raliului european Bucarest-Zagreb- Rome-Berne-Paris-Berlin- Prague-Vienne-Budapest- Bucarest" din vara anului Al treilea băiat al lui Nicola Cosma, Nicolae, va continua să dezvolte şi să modernizeze afacerea tatălui. În spiritul vremii, tatăl s-a ocupat de şcolirea elementară a băiatului, de copil, luându-l ca ucenic, la munca de jos: 4

5 transportul, sortarea şi depozitarea mărfurilor, curăţenia în hotel şi spaţiile comerciale. După câţiva ani buni de practică, este trecut în poziţii-cheie, precum asocierea şi după aceea munca independentă. Începând cu anii 1930, Nicolae Cosma modernizeză şi înfrumuseţează stabilimentul comercial, pentru a face faţă concurenţei şi exigenţelor epocii, hotelul său ajungând să fie clasificat în clasa a Constantin Cosma membru în echipajul I-a, alături de hotelul vecin Obuzierul" al raliului european din lui Ionel Stănculescu şi hotelul Princiar" al lui Ştefan Stănculescu de pe strada Bucureşti. Înzestrat cu un deosebit simţ al afacerilor, Nicolae Cosma valorifică terenul deţinut pe strada Piteşti, situat în vecinătatea Grădinii Publice Regina Elisabeta, prin construirea unui pavilion decorativ pentru recreaţiuni de vară, asezonat pe gustul celor mici şi al celor mari. Nicolae Cosma, a avut doi băieţi, a căror afirmare profesională părea deturnată de obstacolele" schimbării de regim. Vasile Cosma, al doilea fiu al lui Nicolae Cosma, după ce a absolvit facultatea de electronică de la Iaşi este angajat inginer la studioul cinematografic Alexandru Sahia" din Bucureşti. Fire stăpânită de curiozitate, care nu se lasă croită în tipare, de orice natură ar fi, este fascinat de tulburătoarea lume a adâncurilor în care pătrunde cu ocazia unor filmări submarine pentru studioul Alexandru Sahia". Aşa se naşte marea pasiune a inginerului Vasile Cosma - arheologia submarină. Crescut în spiritul altor valori, nu are cum să accepte normele" comunismului şi după o scurtă şedere în Germania pleacă, de frica ruşilor, în SUA, stabilindu-se la New York. În toamna anului 2007 revine, pentru foarte scurt timp, în Slatina natală, se reculege la mormântul părinţilor şi rudelor. Graţie unui altui slătinean de viţă veche, dr. Mircea Şerbu, am intrat în posesia unor documente extraordinare care ne ajută să recompunem imaginea Slatinei de altădată şi a unor oameni de seamă, uitaţi de timp, neştiinţă ori indiferenţă. Din multe puncte de vedere, Vasile Cosma este o legendă. Printre altele este unul 5

6 dintre fondatorii secţiei de arheologie submarină de la Mangalia; a adus din adâncuri vestigii antice de importanţă excepţională, putându-l considera pe slătineanul Vasile Cosma un Jacques Cousteau al României. Totul a pornit de la un fragment de amforă, descoperit întâmplător în anul 1963, sub apă, în faţa plajei din staţiunea 2 Mai"; pentru un om al ştiinţelor exacte, sentimentul de satisfacţie deplină este dublat de cel al curiozităţii şi astfel, Vasile Cosma se dedică întru totul studierii metodelor de cercetare proprii arheologiei submarine. Treptat, reuşeşte să citească" stratigrafia depunerilor văzute în timpul incursiunilor sub apă, acolo unde totul capătă cele mai bizare forme, datorită eroziunii şi stratului gros de scoici, alge, nisip ce se aşează peste obiecte. Împreună cu echipa de scafandrii de la Mangalia, prospectează între zona anticului Callatis. Ca urmare a acestor demersuri, inedite la vremea respectivă, la Muzeul Marinei din Mangalia se înfiinţează prima secţie de arheologie submarină din ţara noastră. Trăieşte un moment unic atunci când descoperă douăsprezece amfore întregi, pe care îl redăm aşa cum l-a descris, cu emoţie şi acurateţe, Vasile Cosma: M-am scufundat din nou. Mă gândeam cu strângere de inimă la aerul pe sfârşite, dar cercetam atent solul. Deodată am zărit, pe jumătate îngropate, câteva amfore. Am uitat unde mă aflu, am strigat şi fără să vreau am înghiţit apă. În câteva secunde am fost afară şi am solicitat coechipierilor din barcă să arunce ancora. Am cercetat din nou amforele, exemplare întregi, şi mi-am dat seama imediat că mă aflam lângă o epavă. Aparatul meu de filmat era pe vas şi ardeam de nerăbdare să înregistrez totul pe peliculă. Trecuse mult de ora prânzului, eram nemâncaţi şi osteniţi, dar am început imediat lucrul. Am filmat, am făcut schiţe, am determinat poziţia epavei şi abia pe înserat am pornit spre ţărm. Duceam cu noi o preţioasă încărcătură: douăsprezece amfore întregi de un mare interes, provenite dintr-un centru grecesc de producţie". Rezultatele prospecţiunilor submarine sunt remarcabile şi au constituit pentru arheologia românească un mare pas înainte. S-a putut stabili că aceea conformaţie stâncoasă despre care multă vreme s-a considerat a fi naturală, reprezintă de fapt o construcţie portuară. Urmare a prospecţiunilor submarine s-a identificat digul portului antic Callatis şi traseul acestuia, pe o lungime de circa 1600 m, pavat cu lespezi de piatră Vasile Cosma, pionier al arheologiei submarine. 6

7 cioplită, fixate cu mortar; execuţia îngrijită a pavajului, ca şi lăţimea neobişnuită, au avansat concluzia folosirii digului şi ca loc de promenadă. Bogatul material descoperit de Vasile Cosma, împreună cu alţi câţiva scafandri din Bucureşti şi Mangalia, a fost transferat de la Muzeul Marinei din Mangalia la Muzeul Marinei Române, inaugurat în anul 1969 la Constanţa; în acelaşi an a fost reînfiinţată secţia de cercetări submarine a Muzeului de arheologie din Constanţa a cărei activitate a fost orientată pe zona vestigiilor identificată de Vasile Cosma în imediata vecinătate a Cazinoului. De aici au fost scoase la suprafaţă frize, arhitrave şi piese de antablament, elemente componente ale unei construcţii, un sarcofag şi obiecte ceramice. Prospecţiunile întreprinse în faţa Cazinoului au semnalat prezenţa unui dig şi a unor dane de acostare în portul Tomis. Rezultatele prospectărilor marine întreprinse în vara anilor , sunt valorificate într-un studiu temeinic, în care îşi propune să reconstituie şi cele două ancore cu traversă mobilă descoperite în rada portului Tomis. Inginerul Vasile Cosma nu a fost un căutător de comori". A fost arheolog submarin în sensul cel mai deplin al cuvântului. A ştiut că un obiect, oricât ar fi de valoros, îşi pierde din importanţă dacă nu fixează contextul arheologic: a filmat, a fotografiat, a desenat, a întocmit planuri de situaţii ale locului descoperirii. Articolele publicate de Vasile Cosma depăşesc cu mult sfera de popularizare; sunt materiale întocmite după toate rigorile ştiinţifice, în care te impresionează sursele bibliografice (subliniem preponderenţa 7

8 izvoarelor antice), stilul concis, fără a fi arid, standardul documentaţiei fotografice şi grafice. Ilustrativ din acest punct de vedere este articolul "Prospectări arheologice submarine", în care sintetizează descoperirile făcute în perioada Pe lângă încadrarea cronologică şi tipologică, subliniem pertinentele analogii cu descoperiri similare din Mediterana, de la Mahdia, Albenga, Congloue sau de pe epava Titan. Cu alte cuvinte, Vasile Cosma stăpâneşte arta comunicării. Scrie admirabil, publică în reviste de specialitate sau turistice în limbile română, franceză, engleză, germană. Tehnica săpăturilor submarine, desfăşurată în cu totul alte condiţii decât arheologia clasică, îi oferă o mare experienţă, facilitată şi de pregătirea tehnică. Vasile Cosma a fost extrem de interesat de perfecţionarea procedeelor tehnice prin care se excavează şi se înlătură depunerile de pe obiecte, fără a tulbura apa din zona de lucru, pentru a fi aduse la suprafaţă. În acest sens, în primul număr (mai 1968) al periodicului trimestrial Buletin de informare", editat de Vasile Cosma sub auspiciile secţiei de arheologie submarină de la Mangalia, prezintă cu desene, principii de funcţionare, recomandări, avantajele oferite de elevatorul cu aer comprimat". În acelaşi timp, Vasile Cosma îşi oferă serviciile pentru consultaţii tehnice în vederea alegerii şi folosirii materialelor celor mai adecvate referitoare la echipament de scufundare, fotografiere şi filmare, detectare (magnetică sau ultrasunete), scoatere şi mijloace de deplasare. Readucerea în actualitate a unor destine uitate sau încă necunoscute este un demers ştiinţific necesar, dar şi un recurs la valorizarea unor fapte şi atitudini din care desluşim un anume mod de viaţă. CALENDARUL MEMORIEI OLTULUI- APRILIE - 26 apr. 1500, prima atestare documentară a judeţului Olt. -1 apr. 1513, prima atestare documentară a satului Topana-Olt apr.1529, prima atestare documentară a satului Piatra - 30 apr. 1597, Mihai Viteazul dă un hrisov de la Cepturoaia-Romanaţi - 15 apr. 1612, prima atestare documentară a satului Izvor, jud. Romanaţi - 9/19 apr. 1654, moare domnitorul Matei Basarab (fiul lui Danciu din Brâncoveni) - aprilie 1730, m.bălaşa fiica lui Constantin Brâncoveanu (înmormântată la m-rea Hurezu) - 24 apr. 1811, m. la Braşov Manolache Brâncoveanu, strănepotul domnitorului apr. 1817, Ioan Caragea dă a doua carte de iertare pentru haiducul Iancu Jianu apr. 1832, m. marele ban Grigore Brâncoveanu, fiul lui Manolache Brâncoveanu apr. 1851, m. Iancu Arcescu, ocârmuitor de Romanaţi la 1848 (înmormântat la Arceşti) apr. 1857, Gh. Chiţu (n. Oboga) scoate la Craiova ziarul,,vocea Oltului apr.1867,n. Sarmiza Bilcesu-Alimăneştianu, prima femeie dr. în drept din lume (Memoria Oltului 22/2013) apr. 1868, m.episcopul Calinic,ctitorul m-rii Frăsinei-Vâlcea.Restaurase şi schitul 8

9 Popânzăleşti-R-ţi. - 2/14 apr. 1869,m. la Nizza Barbu D. Ştirbei, ultimul domn al Munteniei. Înmormântat la Buftea martie 1872, se înfiinţează la Caracal Batalionul de Dorobanţi Romanaţi apr.1876, se aprinde de la un fulger biserica din Brâncoveni-Romanaţi. -28 apr. 1876, se formează guvernul Manolache C. Epureanu în care Gh. Chiţu (n. Oboga) va fi ministru al Cultelor şi Instrucţiunii apr.1880 n.la Slatina Sava Zamfirescu, profesor, gazetar, autor de manuale şcolare. - 6 apr. 1881, Carol promulgă legea prin care Corabia devine comună urbană. - 1 apr. 1887,se inaugurează calea ferată Piatra-Olt-Caracal-Corabia apr. 1889, D.Cezianu, fost prefect de Romanaţi devine director general al poştelor. -26 apr. 1890, Elena Fântâneanu lasă prin testament primăriei oraşului Slatina mai multe bunuri cu obligaţia de a întreţine 4 paturi de spital. - 3 apr. 1893, n.la Dobrotinet scriitorul Damian Stănoiu (M.O.14/2013) apr. 1894, dr. Badea Cireşanu (n.. Spineni, M.O. 2/2012) scoate la Bucureşti ziarul ecleziastic,,vocea Bisericii apr.1894, n. la Drăgăşani scriitorul Gib Mihăescu ( elev la Gimnaziul,,Radu Greceanu ) - 25 apr. 1895, m. Alexe Marin, profesor de fizică-chimie apr. 1897, Ion Minulescu debutează în,,povestea Vorbei cu o poezie semnată,,nirvan apr. 1904, regele Carol I vizitează oraşul Corabia apr. 1905, apare la Slatina ziarul,,ecoul Oltului (M.O. 6/2012) apr. 1905, apare la Caracal ziarul,,voinţa Romanaţilor. - apr. 1908, apare ziarul,,tovărăşia, organul Uniunii Cooperatorilor din Romanaţi - 12 apr. 1908, n.la Seaca prof. univ.dr. Ilie T. Riga - 26 apr. 1912, n. la Davideşti poetul şi publicistul V. Oprescu-Spineni. - 5 apr. 1914, apare la Slatina ziarul,,glasul Oltului (M.O.10/2012). -11 apr. 1915, conferenţiază la Slatina Victor Eftimiu alături de deputatul de Olt George Danielopol apr.1915, m.c-tin Pavlovici, fondatorul Băncii Agrare Slatina. - apr. 1916, apare la Slatina revista,,zori de zi. -apr. 1919, pictorul caracalean Marius Bunescu are prima expoziţie personală la Bucureşti, sala Minerva. - 1 apr. 1921, s-a înfiinţat Sfatul Negustoresc din Caracal apr. 1922, este inaugurat Monumentul Eroilor din Pleşoiu Romanaţi (M.O.2/2012). - apr. 1923, apar la Slatina ziarele,,naţionalul Oltului şi,,cuvinte tinereşti - organ P.N.Ţ.Olt -8 apr. 1924, se joacă la Slatina piesa de teatru,,o scrisoare pierdută de I.L.Caragiale - 1 apr. 1925, scriitorul Mircea Damian (C.D.Delavarona) scoate revista,,zări Senine la Bistriţa (M.O. 13, 14/2013) apr. 1927, apare la Caracal revista,,sinceritatea - 25 apr. 1930, n. la Osica gazetarul Ion Mitran - 5 apr. 1931, apare la Caracal ziarul,,dezrobirea. 9

10 - 10 apr. 1932, m. profesorul Gh. Popescu Bragadiru, autorul muzicii vechiului Imn al Liceului,,Radu Greceanu din Slatina apr. 1932, apare la Caracal ziarul Liberalul, organul P.N.L.Romanaţi. - 1 apr. 1933, apare la Caracal ziarul,,speranţa -26 apr. 1934, m. g-ral Linaru, înmormântat la Scorniceşti. - 7 apr. 1935, g-ralul N. M. Condiescu devine preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (înmormântat la Grozăveşti-Romanaţi 1939). - 1 apr.1937, apare la Caracal ziarul Vremea noastră - 1 apr. 1938, satul Dioşti-Romanaţi este mistuit de un puternic incendiu.la 6 apr. Regele Carol II vizitează localitatea apr. 1938, dezvelirea monumentului eroilor de la Obârşia-Romanaţi - 11 apr.1942, n. la Corabia poetul Virgil Mazilescu. -23 apr. 1942, D. Caracostea susţine o conferinţă în amfiteatrul liceului Radu Greceanu din Slatina. - apr. 1943, cu sprijinul Î.P.S.Mitropolit Nifon Criveanu apare Revista de istorie bisericească - 11 apr. 1944, m. la Bucureşti poetul Ion Minulescu. -8 apr. 1945, n. poeta Olga Popescu la Clocociov. -1 apr. 1948, n. la Cîrlogani g-ralul Mihai Popescu, fost şef al Marelui Stat Major. - 4 apr. 1949, m. g-ral Emanoil Ionescu (n.17 martie 1893,Tâmpeni) - 18 apr. 1974, m. la Bucureşti Nicolae Buicliu, compozitor (n. 6 sept.1906, Corabia) -13 apr. 1987, m. prozatorul şi eseistul Marcel Constantin Runcanu (n. 9 aug la Priseaca). -3 apr. 1988, m. protopopul Ion Trandafir la Slatina apr.1988, m. Modest Morariu, poet,traducător şi eseist. Face studiile liceale la Slatina apr.2006, m. la Slatina istoricul Gh. Mihai. -8 apr. 2012, m. poetul şi gazetarul slătinean Paul Dogaru. 10

11 Tipografi şi negustori din Caracalul de altădată Dumitru Botar În fostul judeţ Romanaţi, la Caracal, în anul 1883, îşi desfăşura activitatea Tipografia Caracala a Elisabetei Ionescu născută Pisca, cumpărată atunci din nou şi care aducea la cunoştinţa publicului caracalean că se afla în posiţiune a efectua ori-ce fel de lucrări atingătoare la această artă precum: jurnale de orice mărime, anunciuri şi afişe, cărţi, bilete de nuntă şi înmormântare, compturi registre pentru comersanţi şi comptabili, cărţi de visită şi ori-ce alte feluri de lucrări. Preciurile vor fi moderate. Sper în bunătatea, onor public caracalean, că mă va încuragia în această întreprindere, căci şi subsemnata voi face toate sacrificiile pentru a-i mulţumi. Pentru a arăta şi mai mult recunoscinţa mea către onor D-nii orăşeni, pentru încurajarea ce sper că-mi va da, am lăsat numele la tipografie tot de,,caracala şi care se află instalată în strada Antoniu - colţul şoselei Piatra - casele d-nei Conea. Un alt tipograf şi librar celebru din Caracal, a fost Iorgu Petrescu. În anul 1886, Tipografia Iorgu Petrescu anunţa primarii că avea în depozit toate tipurile de registre, imprimate, foi volante, necesare primăriilor şi casieriilor comunale cu preţuri foarte convenabile şi imprima orice formulare noi de registre, imprimate, ştampile din cauciuc, adrese, cărţi de vizită, firme de magazine şi tot ceea ce era necesar afacerilor comerciale (,,Vulturu, 17 august 1886). Ziarul,,Vulturu de la Caracal a apărut tot la tipografia lui I. Petrescu între Patru ani mai târziu, în anul 1890, Iorgu Petrescu avea o strânsă colaborare cu,,librăria S. Samitca din Craiova. La 30 octombrie 1890, Iorgu Petrescu anunţa deschiderea unei reprezentanţe a marelui depou de piane şi pianine a,,librăriei S. Samitca din Craiova. Aducea, de asemenea, la cunoştinţa onoratului public din Caracal că primise a reprezenta firma S. Samitca din Craiova şi astfel avea posibilitatea de a oferi amatorilor orice piane şi pianine în condiţiile cele mai avantajoase. Piesele aduse de Librăria Samitca erau toate de sistem american perfecţionat care întruneau atât calitatea tonului cât 11

12 şi eleganţa mobilei şi, fiind sigur de calitatea lor, le garanta până la domiciliu, iar orice instrument muzical, pian sau pianină, cumpărat de la reprezentanţă şi care nu va conveni cumpărătorului, va fi luat înapoi în termen de o lună de zile de la predare. În anul 1897, Tipografia Iorgu Petrescu în ziarul Progresul din Romanaţi din 19 ianuarie, făcea următorul anunţ:,,cu onoare aduc la cunoştinţa onor public, că pe lângă Librărie şi Tipografie am instalat şi legătorie de cărţi. Rog ca această nouă întreprindere să fie încorajată. Promit preţuri eftine şi eleganţa lucrului. Iorgu Petrescu. Un an mai târziu, aceeaşi tipografie anunţa în ziarul,,ţărăncuţa că execută orice lucrare atingătoare la această branşă, 100 de cărţi de vizită având preţul de 1 leu şi 20 bani şi tot pe lângă tipografie mai funcţionau un depozit de registre şi imprimate pentru comunele rurale şi un atelier de legătorie de cărţi. În 1904 la tipografia lui Iorgu Petrescu s-a tipărit,,anuarul Gimnaziului Ioniţă Asan din Caracal. În anul 1919, Tipografia Iorgu Petrescu din Caracal executa comenzi de cărţi de vizită, invitaţii pentru logodnă, nunţi etc, registre şi imprimate de tot felul (,,Voinţa Romanaţiului din 25 decembrie 1919). O librărie importantă, mai ales pentru ceea ce avea să devină mai târziu, înfiinţată la Caracal în anul 1902, luna august de către Asociaţia Corpului Didactic, a fost Librăria Cooperativa Românească, ce în anul 1906 dispunea de un capital social de de lei. Toţi învăţătorii şi institutorii din Romanaţi puteau cumpăra acţiuni (o acţiune avea valoarea de 5 lei). Librăria avea ca anexă şi o tipografie cu utilaje moderne pentru acea epocă achiziţionate din Torino. În acelaşi an, Librăria Cooperativa Românească avea în vânzare un sortiment complet de cărţi şcolare şi literare, registre de contabilitate, articole de birou şi pictură, parfumerie etc. Librăria de la Caracal se aproviziona de la cele mai renumite librării şi edituri din ţară. Ni s-au păstrat mai multe cărţi poştale trimise între de H. Steinberg, librar şi Ilie Mărculescu. 12

13 editor din Bucureşti ( Strada Şelari, nr.7) către Librăria Românească Cooperativa din Caracal căreia i se expediau colete cu cărţi şi calendare, i se solicitau noi comenzi. Remarcăm pe lângă grafia deosebită şi stilul ceremonios al acestor cărţi poştale pe care Steinberg le încheia întotdeauna prin formularea.,, în aşteptarea noilor dumneavoastră comenzi vă salut cu deosebită stimă, H. Steinberg. Alte comenzi se adresau editurii Socec din Bucureşti, Institutului de arte grafice Carol Gobl (Bucureşti, str. Doamnei, nr. 16), Librăriei Casei Şcoalelor (C. Sfetea) din Bucureşti, Depozitului de cărţi poştale ilustrate,,fortuna din Bucureşti (Calea Victoriei, nr. 38), Stabilimentului industrial de arte grafice Ralian şi Ignat Samitca din Craiova, Librăriei Leon Alcalay din Bucureşti (Calea Victoriei, nr. 37), Stabilimentului Mercur M& O.D.Alpern (Bucureşti, şoseaua Vitan, 72). La această tipografie au apărut manuale şcolare ale autorilor Petru Rădulescu Tudoran (revizor şcolar de Romanaţi) ori S. Spulbereanu (inspector şcolar de Romanaţi şi Dolj, absolvent al Gimnaziului din Slatina în 1889). Manualele destinate şcolilor rurale aveau şi noţiuni de agricultură şi zootehnie iar preţurile erau mai mici. Această librărie din Caracal va fi cumpărată de fraţii Ilie şi Ştefan Mărculescu, devenind Librăria Românească, fraţii Ilie şi Ştefan N. Mărculescu, situată pe strada Carol. Ilie Mărculescu era institutor la Dăneasa, mutat ulterior la Devesel. Alături de fratele său Ştefan în această unitate mai lucrau casierul Stănescu şi un om de serviciu numit Mihalache. Salariul lui Ilie Mărculescu era de 90 lei iar în 1907 de 120 lei lunar. Librăria se găsea în zona Ţecu (unde se găsea prin 1985,,Librăria Noastră ), apoi s-a mutat la parterul hotelului Minerva. În 1916 fraţii Mărculescu au fost concentraţi plecând pe front iar casierul Stănescu (70 de ani) s-a retras la locuinţa sa din Bold. Trupele germane invadatoare au spart librăria din care au luat preponderent ţigările. Soţia lui Ilie Mărculescu a deschis librăria în anii ocupaţiei dar vânzarea mergea prost. La întoarcerea de pe front, fraţii Mărculescu au cumpărat acţiunile de la învăţătorii supravieţuitori rămânând singuri proprietari şi numind-o,,librăria Românească, fraţii Ilie şi Ştefan Mărculescu. În anul 1923, primea în fiecare zi toate noutăţile literare în broşuri şi fascicole, vindea ieftin toate articolele de şcoală şi de birou şi avea un mare depozit de hârtie. Fraţii Ilie şi Ştefan Mărculescu mai aveau şi o soră- Eliza care s-a căsătorit cu arhitectul Retzieri Spalaonzi, nepotul arhitectului Iulius Mariani de la care au rămas multe construcţii deosebite în Caracal. Ilie Mărculescu era învăţător şi a locuit în Caracal în str. Mihai Bravu nr.56, în Vila Aurora pe care o lasă dotă fiicei sale Aurora el cumpărând de la Banca Naţională clădirea din str. Iancu Jianu nr.1. Ştefan Mărculescu a fost o figură emblematică a societăţii comercianţilor din Caracal, un catalizator al vieţii culturale din capitala judeţului Romanaţi. A încetat din viaţă în anul 1931, fiind dus pe ultimul drum la 24 ianuarie. Despre Ştefan Mărculescu, Şt. Ricman, autorul unei valoroase Monografii a judeţului Romanaţi (1928), notează în paginile unui ziar local din ianuarie 1931:,,A murit Fritz. Lealul, caraghiosul, spiritualul şi 13

14 fost coleg de şcoală, atâta de alintat cu porecla de Fritz, încât nu arareori cei mai mulţi dintre muşterii lui, de bună credinţă i se adresau zicându-i domnule Fritz, a închis ochii pentru vecie, după o prea îndelungată, dar mai ales prea crudă suferinţă. I-a făcut Dumnezeu parte, cel puţin, în ziua înmormântării, la 24 ianuarie, de o vreme frumoasă... Intrat împreună cu fratele lui, dl. Ilie Mărculescu încă după absolvirea cursului gimnazial, în serviciul Librăriei Cooperative Române, amândoi prin mintea lor deschisă şi dragostea pentru carte, transformă această librărie chiar din primii ani, într-un adevărat institute cultural, al cărui rol, de ce să n-o recunoaştem?- marchează o epocă însemnată în viaţa intelectuală a generaţiei noastre. Mai târziu deveniră proprietarii acestei librării. Aici ne strângeam pe vremea când, încorporaţi sub arme, nepermiţându-ne luxul de a cumpăra ziare, ori să ne ţinem la curent cu noile opere literare, ne îngrămădeam la Fritz în librărie, unde, la căldură, în vreme de iarnă, mai puneam câte un lemn în sobă, sub îndemnul lui, care atâta plată ne pretindea pentru ospitalitate, şi ceteam pe gratis ziarele, revistele, adesea chiar volumele pe cari punga noastră de ostaşi nu le putea procura. De aici plecau toate manifestaţiile cultural şi naţionaliste, şi tot aici s-a pus la cale întemeerea celui mai frumos aşezământ cultural pe care l-a avut Caracalul cândva, Ilie şi Ştefan Mărculescu. Cercul Înfrăţirea. Aici apoi ne dam drumul la discuţii, glume, scăpărări şi agerimi de spirit, cari ne desmorţeau minţile răpuse de oboseala fizică. Aici se legau prieteniile, se năşteau proectele, se măguleau meritele şi se tăiau nasurile celor care şi le luau la purtare. Sărmanul Fritz! Bietul nostru Fritz! În materie de astfel de chirurgie era şeful nostru, nedisputat şi necontestat. Avea o vervă nesecată, un spirit de observaţie sfredelitor ca diamantul, o imaginaţie şi o inventivitate prodigioasă, dând celor mai neînsemnate defecte contururi de ridicul definitive, cari persecutau victima în chip necruţător şi nu mai dispăreau adesea, nici după dispariţia defectului, ci cel mult odată cu cel căzut în leasă. Fritz era incisiv, dar drept. Ironia lui rodea într-adevăr, ca vitriolul, dar nu durea. Cel mult dacă provoca oare cari usturimi. Dacă omul acesta ar fi pus pe hârtie cascadele lui de spirit generos, isteţ şi de un colorit atât de precis, încât chiar cel persiflat se recunoştea-n el ca într-o oglindă perfectă, opera lui de fin observator ar fi stârnit entuziasmul nemuritorului Caragiale. S-o mărturisească cei cari făceau roată în jurul lui, în zilele când nu-l prea înglotau muşterii, căci altfel ne dădea afară fără prea mult protocol, uitându-şi fiecare preocupările lui, numai pentru plăcerea de a mai râde câteva minute în plus cu mâinile de pântece, de şarjele lui Fritz, cari atacau de front, cu lancea sarcasmului în cumpănire, chiar pe cei prezenţi, când săvârşeau sau dacă săvârşeau vreo gafă! Aici era judecata. Îl aduceam de guler pe vinovat, în faţa lui, şi apoi să te ţii!..să te ţii râzând de băierile 14

15 inimii La 1 decembrie 1938, Librăria Românească Ilie N. Mărculescu după aproape 37 de ani de existenţă se mutase în localul propriu, Str. Regele Carol II, lângă berăria Buţănescu, călăuzită fiind de principiul vânzare multă cu preţuri puţine şi aducea la cunoştinţa tuturor că, pe lângă articole de librărie a introdus şi alte mărfuri pe care le-a pus în vânzare la cele mai reduse preţuri, iar cine vrea să cumpere bun şi ieftin, să contacteze Librăria Românească, preţul tuturor articolelor era redus cu 20 la sută, faţă cu mijloacele de trai restrânse pe care le aveau toate clasele sociale, această ieftinire era binevenită. Librăria a fost lichidată în Pe aceeaşi stradă din Caracal, unde se găsea librăria fraţilor Mărculescu, îşi avea sediul în 1923 şi Librăria Isaac Barat, bine aprovizionată cu rechizite şi cărţi şcolare, având şi un deposit de jucării. Librăria Barat ( apare sub numele de Librăria Şcoalelor Barat ), s-a înfiinţat prin În anul 1938, avea spre vânzare Isaac Barat. aparate de radio Columbia, Emerson, Marconi Naţional, Acuston, considerate ca fiind cele mai bune, robuste şi selective de vânzare exclusive numai la librăria noastră din Caracal, singurul reprezentant al aparatelor Columbia. Vânzarea aparatelor radio se făcea prin casa de credit a corpului didactic şi în rate lunare şi ruga publicul să nu cumpăraţi până nu audiaţi aparatele la Librăria Şcoalelor, Caracal (Ziarul Prietenia, 1 decembrie 1938).În timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, librăria a fost devastată de legionari. Librăria lui Isaac Barat s-a desfiinţat în 1947 când proprietarul a plecat în Israel. Pe strada Poroineanu era deschisă Librăria Unirea, care prezenta publicului doritor cărţi şi rechizite şcolare şi un sortiment bogat de jucării. Proprietarul ei era Mihai Făget ( ), negustor, librar, cârciumar, figură legendară a Caracalului interbelic. De asemenea, în anul 1931, pe 20 septembrie invita potenţialii cumpărători să achiziţioneze articole specifice de la depozitul Librăriei Unirea - Mihail Făget, la preţuri mici, făcând rabat mare la rechizite şi invita clienţii să cumpere toate cărţile şi rechizitele de la depozitul Librăriei Unirea, care este bine asortat având toate cărţile recomandate de domnii profesori care le vinde chiar şi mai ieftin, făcând rabat mare la rechizite, iar la cărţi dă frumoase cadouri (Libertatea 20 Librăria Unirea din Caracal a sept 1931 ). La tipografia şi legătoria de cărţi lui Mihai Făget. 15

16 Unirea din Caracal au apărut publicaţii importante precum,,zorile Romanaţilor ( ),,,Făclia ( ),,,Buletinul Oficial al revizoratului şcolar din judeţul Romanaţi (1939),,,Anuarul Liceului comercial de băieţi (1943) ş.a. La aceeaşi tipografie care avea şi legătorie de cărţi au apărut cărţi ajunse azi rarităţi bilbiografice precum:,,istoricul comunei Apele Vii din judeţul Romanaţi, degrigore Eliescu (1930);,,Istoricul Regimentului 2 Romanaţi nr.19 (autor lt.-col. P. Florescu,1931);,,Caracal-Cairo. Impresii de călătorie ( de C.D.Eftimescu, 1929);,,Epigrame (de Nellu Cristescu, 1933). Librăria era foarte căutată fiind dotată cu o gamă diversă de cărţi, rechizite şcolare, articole de galanterie iar cadrele didactice şi elevii beneficiau de reduceri. Restaurantul lui Mihai Făget (numit tot Unirea) era unul select unde se mânca bine şi ieftin şi se putea servi o bere,,de prim rang. Prin 1941 era asociat cu Ilie Zaharia şi aveau acelaşi restaurant unde pe lângă vinuri alese şi grătar special puteau asculta o voce de aur: Marillon. Prin 1942, la berăria lui exista o orchestră de jazz condusă de renumitul violonist Tănăsică, alături de celebra diseuză Lenuş Vasilovici, interpretă de tangouri şi romanţe. Când la 23 februarie 1927 la Teatrul Naţional din Caracal are loc marele bal al Sfatului Negustoresc, sala a fost frumos decorată prin grija lui Mihai Făget. Cât a fost proprietarul restaurantului din parc, cine îl onora cu prezenţa primea din partea casei, înainte de a comanda, un ţoi de ţuică rece şi o măslină. La acest restaurant şi-a făcut nunta celebrul Lambe, care împărţea ziare de dimineaţa până seara tuturor boierilor şi cunoscuţilor (mânca din mers). Aceştia, deşi ar fi putut procura ziarele şi de la chioşc, preferau să le primească de la Lambe, una din figurile picareşti ale Caracalului interbelic. Tipografia,,Gh. Neagoe din Caracal funcţiona în 1946 şi aici s-a tipărit,,anuarul Societăţii Culturale Haralamb G. Lecca a elevilor Liceului Ioniţă Asan, anuar apărut prin purtarea de grijă a profesorului emerit Crăciun Pătru. Dintre negustorii caracaleni de altădată merită amintiţi câţiva. Costică Leoveanu, originar din Cioroi, avea magazin în centrul oraşului, lângă Poştă. Magazinul se numea,,la Fortuna (casă de încredere) şi era situat pe str. Carol la nr. 24, în Cadrilater. Avea manufactură indigenă şi străină, galanterie, lenjerie, mărunţişuri, articole de mariaj, furnituri, uniforme şcolare, toate la preţuri reduse. Imaginea frumoasei sale soţii, Fiva, apare în,,monografia judeţului Romanaţi din 1928 îmbrăcată în costum naţional specific romanaţean, cu zăvelci, fotă şi maramă de borangic (p.35). Costică Leoveanu. 16

17 Teodor Borcescu (M.O. 23/2014), negustor de cereale născut la Balş- Romanaţi ( ) era frate cu Stavarache Borcescu. Împreună au înfiinţat casa de cereale Borcescu cu mari afaceri în ţară şi în străinătate. Cinstit, echilibrat sufleteşte, cu mult bun simţ, a fost un fanatic pe altarul sfânt al muncii. A făcut multe gesturi caritabile, oferind printre altele o Teodor Borcescu şi soţia. importantă sumă de bani pentru ridicarea bisericii,,sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Caracal de lângă Liceul,,Ioniţă Asan. A făcut politică liberală şi în 1927 era preşedintele Consiliului Judeţean Romanaţi. A fost căsătorit cu Eugenia Şerbănescu din Caracal, fost secretar al Prefecturii Romanaţi şi au avut împreună patru copii. Nicolae Sinu ( ), avea în Caracal restaurant şi han pe str. 1 Decembrie 1918, nr.6. Era originar din Ardeal. Localul său era considerat local de lux aici servind masa personalităţi politice aflate în trecere prin oraş precum Octavian Goga ori Nicolae Iorga, N. Filipescu sau Şt. Voitec. Avea o Nicolae Sinu. reclamă celebră în versuri:,,să nu ocoliţi pe Sinu/ El şi ţuica cum şi vinu/ Să se-nvechească nu lasă/ Vă serveşte şi acasă (ziarul,,sorcova, Caracal, an I, nr.1/ 1-14 ian. 1928). Afacerea a fost continuată de fiul său Jean Sinu care avea aici prin 1941 restaurant şi depozit de băuturi alcoolice. Nicu Papidon ( ), născut la Şopârliţa-Romanaţi al cărui nume adevarat era Nicu Mihail. Porecla de Papidon era de la tatăl său care era grec. A deţinut pe strada Craiovei un restaurant celebru,,la Papidon unde se servea un excelent pelinaş şi desigur toate soiurile de vin: Drăgăşani, Ioneşti, Orleşti. Se servea ţi mâncare gătită. Înainte de a se apuca de cârciumărit a fost angajat pe moşia lui Gică Oroveanu (M.O. 23/2014) de la Văleni. În tinereţea lor caracaleană, scriitorii Eugen Barbu şi Nicolae Paul Mihail (Nicomah) erau clienţi fideli ai lui Papidon. Tot Caracalul ştie şi astăzi de Papidon. Borea Ilie, negustor cu magazin de manufactură într-o zonă centrală lângă cofetăria,,nuhi, avea sus locuinţa iar jos Nicu magazinul. Clădirea impresiona printr-o Papidon. siluetă elegantă cu o stucatură bogată, era de patrimoniu.în spaţiul de locuit erau două camere mari pe stânga cu sobe de epocă bej iar în capătul holului era un salon mare. La început a aprţinut lui Take Cristescu care avea magazin şi fierărie iar între aici şi-a avut 17

18 sediul Banca,,Creditul Comercial. Treptat clădirea ajunge în posesia lui M. Apelevianu a cărui fată se căsătoreşte cu Ilie Borea ce moşteneşte clădirea cu magazinul respectiv. Apelevianu avea un băiat- Barbu Apelevianu care era prieten cu scriitorul Mihai Drumeş, acesta chiar semnând unele cărţi ale sale cu pseudonimul Barbu Apelevianu. Barbu avea unele înclinaţii literare şi prin acest gest Drumeş dorea să-l încurajeze. În 1948 clădirea este naţionalizată funcţionând în ea ateliere de croitorie sanitas iar la etaj o întreprindere a meşteşugarilor. A fost demolată în Marin Brăileanu ( ) era fiul lui Ion Brăileanu, negustor din Caracal ce construieşte localul cunoscut sub numele,,restaurantul Brăileanu în Fiul său o moşteneşte după decesul tatălui (1934) transformând-o din casă de locuit în restaurant (la parter). Marin Brăileanu a stăpânit-o până în 1950 când casa este confiscată abuziv. Proprietarul fusese în judeţul Argeş să cumpere vin iar la întoarcere, noaptea, nu a mai putut intra în casa ce era sigilată. Până în 1989 aici a funcţionat restaurantul,,cina. La etaj se găsea un salon superb cu tavanul pictat în ulei şi aici în fiecare an Uniunea Cooperativelor de Producţie organiza sărbătoarea pomului de iarnă. Clădire de patrimoniu, a fost demolată în anul Marin Brăileanu. Nicu Ivănescu ( ), negustor, comerciant, născut la Ianca-Romanaţi. Magazinul său din centrul oraşului deţinea manufactură şi coloniale. După naţionalizare în localul lui a funcţionat un magazin de articole pentru copii. El cumpără hotelul Hagichirea pe care-l denumeşte Victoria, demolat prin 1985 în cadrul acţiunii de sistematizare a centrului oraşului Caracal (Cadrilaterul). Etajul din centru, unde se află Loto era tot al lui. Era un negustor serios cu relaţii în toate mediile sociale iar numele său adevărat era Ştefan Ivănescu. Culiţă Gligor, era originar din Ardeal. Stabilindu-se cu părinţii la Caracal s-a apucat de negoţ ca şi tatăl său Ion Gligor care în casa lui de pe strada Unirii 16, avea prin fabrică de lumânări şi magazin de coloniale.fiul său Culiţă deschide Ştefan Ivănescu. restaurantul,,la Gligor în piaţa vis-a-vis de hala centrală într-o clădire de patrimoniu unde avea clientelă selectă,în special ofiţeri de la Reg. 2 Cavalerie. La un moment dat, prin în lagărul de la Caracal era depus şi Onisifor Ghibu Casa în care Culiţă Gligor a avut restaurant la parter. 18

19 care era alimentat de către rude când veneau la el cu produse de la Gligor. De reţinut şi reclama pe care ziarul,,romanaţiul o făcea acestui restaurant:,,mergi la vale sau la deal/ Spre Centru sau Tribunal/ Nu e rău să te opreşti/ Puţin să te răcoreşti/ La simpaticul Gligor/ Bând ceva răcoritor/ Are bere bună, rece/ Când o bei de dor îţi trece. Ion Niculescu deţinea pe strada N. Filipescu restaurantul,,la câinele negru precum şi un magazin de coloniale prin Se oferea bere specială, vinuri alese, grătar şi mititei de calitate cât şi,,fleiculiţe, muşchiuleţi şi patricei toate însoţite de un program artistic ce nu s-a pomenit: cuplete, dansatoare şi scamatori, toate sub conducerea simpaticului Nicu Profir. Dumitru Dioşteanu, personaj interesant, bun meseriaş, deţinea prin pe Bulevardul Pârâului un bogat magazin de băuturi spirtoase şi vinuri. El îi îndemna pe clienţi să-i calce pragul cu aceste cuvinte de mare atracţie comercială: Vizitaţi cu toţii magazinul meu şi dacă nu vă place marfa şi preţul să nu mai daţi pe la mine!. Patronul acestui magazin era tatăl cunoscutului fotbalist caracalean Sică Dioşteanu (Radu Vasile), poate cel mai bun produs fotbalistic pe care l-a dat Caracalul. Clădirea, construită în 1926 a fost naţionalizată iar astăzi, deşi la parter funcţionează un bufet, nu este îngrijită şi se degradează. Tudorică Rusu ( ), figură legendară a Caracalului de altădată, deţinea în Cadrilater lângă Hotel,,Minerva o frizerie şi parfumerie,,la Pepi, cea mai valoroasă din Caracal şi judeţul Romanaţi. Toată lumea bună din oraş Teodor Rusu. beneficia de serviciile lui Pepi, personaj elegant, respectuos, şi foarte simpatic. Era cunoscut în tot Caracalul şi mulţi îi căutau compania fiind un om plin de umor, Iată celebra sa reclamă găzduită de presa vremii:,,toată lumea ştie/ La Pepi să vie/ Căci la el găsiţi /Ori şi ce doriţi/ Pudră şi săpun/ Colonia, parfum/ Permanent vă face/ După cum vă place/ Chiar şi-n lamele de ras/ El e as/ Încercaţi şi veţi vedea/ Că-i aşa! Mari comercianţi romanaţeni au fost şi Panaiot Costandaras ( grec care în 1909 era proprietarul unei apreciate berării din Caracal); Marin Nicolaescu (fondatorul casei comercianţilor din Corabia); familia Hagichirea (proprietara unui frumos hotel şi a altor stabilimente comerciale) ; Iulius Spack care era proprietarul unei fabrici de mezeluri apreciată în Caracal; Gheorghe Ghizdăveanu care era proprietarul unui mare magazin de manufactură prin 1915; Eugeniu Vasilescu, mare comerciant din Caracalul anului 1910; Ioan C. Uţă a fost unul dintre marii negustori de cereale ai Olteniei; M. Marcovici, mare comerciant din Caracal; Sfetcu avea un atelier mecanic în Caracal prin 1930 unde se reparau tractoare; Ioan Georgescu avea un atelier de cizmărie şi mulţi alţii. 19

20 Un recensământ Continuând amintirile încredinţate Memoriei Oltului (M.O. 17,20,22/2013; 25/2014), scriitorul şi gazetarul Ion Andreiţă (născut la Perieţi-Olt la 13 iunie 1939) ne poartă în acest episod pe meleagurile comunei Greci, unde, după ce funcţionase o vreme ca notar, devine profesor suplinitor. Această nouă experienţă îl pune în faţa altor realităţi oferindu-i prilejul de a-şi etala măiestria pedagogică. Ion Andreiţă Profesoara pe care o suplineam fusese, la rândul ei, suplinitoare. Cam păguboasă, suplinitoare. Venise la spartul târgului şi primise ce mai rămăsese: câteva ore de rusă, câteva ore de română, două ore de geografie, ansamblul coral şi o oră de sport; tot acest ghiveci, ca să se completeze o catedră. Era bucuroasă c-a scăpat şi-l lăuda pe bărbatu-său, şi el dascăl, c-o lăsase gravidă. Mi-a arătat împărţirea calendaristică a materiei la cele cinci discipline şi m-a învăţat cum să fac un plan de lecţie. I-am mulţumit şi i-am urat să nască băiat. Directorul m-a chemat, mai târziu, la el în birou. Sălile de clasă erau insuficiente, dar el micşorase una şi-şi făcuse birou; nu voia să împartă cancelaria cu ceilalţi dascăli, ca nu cumva să ajungă să se tragă de şireturi cu ei. Şi-apoi, de-aici, din despărţitura cu glasvand de restul clasei, avea posibilitatea să tragă cu urechea la desfăşurarea lecţiei: un chin pe dascălii cărora le venea rândul să predea în această sală. Am auzit că ai venit la şcoala noastră mă ia în primire, de la uşă. Să ştii că aici nu e ca la Primărie: cerere cu dop şi timbru de trei lei. Aici se munceşte, tovule, se munceşte-n draci, aşa cum ne cere Partidul. Am evitat să ne cunoaştem la Primărie, căci n-am vrut să afectez viitoarele noastre relaţii. Privesc mirat, în picioare, rezemat de un godin. Aştept. Deocamdată, atât. Mergi şi-ţi fă datoria. O să afli de la ceilalţi colegi cum stau lucrurile la noi. Iar eu o să fiu cu ochii pe dumneata. Nu în mod special; ca pe toţi. Ies de-a-ndărătelea. Cred că am avut mai am, poate vocaţie de dascăl. Nu ştiu dacă marele şi bunul meu profesor George Botez mi-a inspirat-o sau ea, vocaţia asta, făcea parte din plămada mea. Dar constat cu atât mai convingător acum, când stau la catedră, cu catalogul în faţă mi-a plăcut, zic, să vorbesc, să perorez, să-i fac şi pe alţii să înţeleagă, să accepte spusele mele. Orele de română erau o adevărată încântare; atât pentru mine, cât şi pentru clasă. Aveam vreo 30 de elevi, toţi în ultima clasă, a VII-a. Unii mai micuţi, la vârsta lor, ani; alţii de-o seamă cu mine (repetenţi, amânaţi din diverse motive) şi trei mai mari ca mine: un ţigan (al cărui tată fusese G.V. Botez, profesor de lb. română la liceul Radu Greceanu. speriat de tovarăşul Fetiga că-l amendează şi-l dă afară din sat) şi doi greceni, români, care lucraseră cu tatăl lor pe nişte şantiere, dar reveniseră în sat dornici să-şi termine obligatoria şcoală elementară. 20

21 Era o încântare, repet, pentru că această adunătură de grohăitori monosilabici când erau întrebaţi ceva, abia descifrând cuvintele, pe litere şi silabe, la lectură, dar făcând totdeauna o gălăgie de-i scotea din ţâţâni pe profesori, care ţipau, la rândul lor, în zadar, la ei această turmă de adunaţi, după câteva întâlniri, în care îi lăsasem să urle cât vor, privindu-i calm, nepăsător, de la catedră, s-au cuminţit brusc. Au constatat că nu au cu cine lupta şi-au pierdut războiul; prin neprezentarea adversarului. Şi-am început să le vorbesc. Dar se schimbaseră rolurile: eu vorbeam, iar ei priveau nepăsători la mine. Sfidător? N-aş zice. Totuşi. Turma nu era proastă; avea/are un simţ al ei, un instinct de protecţie în orice împrejurare. Dar au venit Alecsandri, şi Coşbuc, şi Eminescu aducând cu ei: Noroc bun, pe câmpul neted ies românii cu-a lor pluguri / Boi plăvani, în câte şase, trag, se opintesc în juguri ; şi: Pe malul apei se-mpletesc / Cărări ce duc la moară / Acolo, mamă te zăresc / Pe tine-ntr-o căscioară ; şi: A fost odată, ca-n poveşti / A fost ca niciodată / Din rude mari, împărăteşti / O prea frumoasă fată şi, treptat, au început să li se lumineze ochii; le dispărea albeaţa aia, opacă şi agresivă, şi le inunda pupila o lumină nebănuită. Repet, pentru a treia oară: era o minune să fim împreună, dascăl şi şcoleri; un nenea mai mare, urmărit smirnă de popândăii din jur. Să le asculţi întrebările fruste, nevinovate şi să găseşti cuvinte pe măsură să le priceapă taina, înţelesul. Iar înţelesurile se dezghiocau, petală cu petală. Mi-a venit rândul să ţin o astfel de oră în clasa de lângă biroul directorului. Şi, deodată, când povestea curgea mai lin, se deschide uşa: directorul, cu faţa-n flăcări : Scuzaţi, credeam că nu mai ţineţi ora, că le-aţi dat drumul La Gramatică n-a fost chiar aşa de uşor. Am început cu silabele metoda lor de-a citi, lăudându-i că, deja, o lecţie au învăţat-o. Au prins gluma şi-au râs unii de alţii, când i-am pus să citească. Au trecut clasa şi subiectul cu predicatul, substantivele, adjectivele. Şi cu declinarea a mers bine: Dacă eu îţi dau doi pumni, cui îi dau? Ţie! Dativul! ; Dar dacă eu iubesc o fată, pe cine iubesc? Pe Aurelia! Acuzativul!. Şi aşa mai departe. Mai greu a fost cu verbul, la conjugat. Aici se ştia, şi se vorbea, simplu: Mănânc, Am mâncat, Voi mânca şi, printre rânduri, Mâncai. Întortocherile cu Mâncaserăm, Voi fi mâncat, Să fi mâncat ne-au dat mai multă bătaie de cap (şi nici acum nu ştiu, dacă după anul petrecut printre ei, se vor fi mai limpezit lucrurile). Tot în acest stil au decurs şi orele celorlalte discipline. Cu un accent în plus la limba rusă în care mă perfecţionam şi eu, în timp ce le predam. Aflasem că în vară, la examenul de admitere la Filologie, una din probe era limba rusă pe lângă Limba şi Literatura Română şi Istoria României. La Sport, mingea şi tăpşanul. La Ansamblul Coral s-a întâmplat, vorba cântecului, o mare dandana. Cele două ore săptămânal se ţineau după-amiaza, când îl invitam pe părintele Traian Popescu, preot la biserica din sat şi pregăteam împreună o brigadă artistică de agitaţie: eu făceam versurile; el, melodia şi dirijoratul. Se apropiau alegerile; la noi candida, pentru Marea Adunare Naţională, eminentul jurist şi profesor Grigore Geamănu. Fostul notar avusese destul timp ca, în cele două luni petrecute la Primărie, să adune material critic pentru texte. A fost un spectacol de zile mari: satira sălta la plasă, iar umorul trăgea bombe. Din colţul scenei, ascuns în faldurii cortinei de cearşaf alb, părintele, transpirat, în anteriu negru, admonesta şi dirija totul, cu bagheta degetului arătător. 21

22 Râdeau ţăranii; râdeau mânzeşte funcţionarii. Râdea Primarul; de complezenţă. Zâmbea viitorul deputat Geamănu. Trăgea pârţuri verbale pe lângă el, directorul Şcolii: Vedeţi, tovarăşu`, vedeţi ce elevi şi cadre avem noi, în şcoala noastră?. Şi tocmai atunci se trase cortina, dându-l de gol, în sutană, pe preotul-dirijor, care nu reuşise să se ascundă. Un capitol special în profesia mea de dascăl suplinitor ca, de altfel, a tuturor celor care nu erau localnici îl constituia gazda: unde să-ţi odihneşti oasele, să-ţi dormi noaptea visele. Când am venit eu în noua mea calitate, la 1 ianuarie, nu se mai găseau gazde. În şcoală nu puteam dormi (ca notarul, în Primărie). Nici să n-aud! a exclamat directorul fiecare se descurcă cum poate. Şi m-am descurcat; mai exact spus, am fost descurcat. Titică Bâscoveanu bravul, îngăduitorul vânzător-cârciumar care dădea pe datorie până la leafă îmi şopteşte la ureche, pe când îi plăteam conserva depăşită de termen: E o casă pe lângă mine, a unui boier expropriat în `49. N-a putut să stea nimeni în ea. O bat, noaptea, dracii cu pietroaie. Cheia o ţine un vecin, fin de-al boierului. Dacă dă ordin primarul, poţi să încerci şi tu. Şi-am încercat. Dar pentru o mai bună înţelegere, trebuie să fac, mai întâi, topografia locului. Satul Greci se termină, în capătul acesta sudic, în formă de T (mare, de tipar). Curge de sus, dinspre nord, iar aici, la capăt, şoseaua cade perpendicular pe alta, împărţind-o în două. La dreapta, după Brazii lui Kalinderu, se opreşte în Spitalul TBC, transformat în ospiciu de nebuni; şi de acolo, mai departe, spre Bărcăneşti-Vâlcele. La stânga, după ce trece printre Iancu Kalinderu (desen de N.S.Petrecu-Găină) a moştenit moşia Greci de la tatăl său Lazăr, ce o câteva case (între care şi a lui Titică Bâscoveanu, în grădina căruia pufăie mereu un cazan de făcut ţuică) şoseaua se pierde în câmp, ducând spre Tâmpeni şi Bacea. Casa în care urma să locuiesc este aşezată pe această variantă la stânga, la vreo câteva sute de metri de intersecţie. Pe partea stângă a drumului, puţin mai jos de cazanul lui Titică (situat pe cumpărase de la Filip Lenş. dreapta). Lângă mine, imediat după casa mea, oleaburile finilor boierului: casă mare, magazie, pătul, grajd de vite, obor de oi mă rog, tot ce-i trebuie unei gospodării înstărite. Când mi-au dat cheia, femeia (fina) s-a uitat strâmb la mine; bărbatul a încercat să râdă iar primarul a conchis: Ei, băiete, te văzuşi şi cu casă. Acum, jugul şcolii şi biciul directorului. Şi-au plecat toţi; fiecare în treaba lui. Nici n-am pus bine piciorul în casa mea, că era să mă prăbuşesc, ameţit de mirosul de naftalină şi aer stătut. Am deschis larg geamurile: patru camere mari, pe hol, cu paturile făcute: plăpumi, perne, cearşafuri, numai mătase, cu praful de un deget pe ele. Parcă ieri plecaseră stăpânii. Totul intact. Noptiere, lampă în tavan, alta în colţul unui scrin, cu feştila trasă. Alături, lângă intrarea din spate, un holişor da într-o cămăruţă de 3/4 metri: o dormeză îngustă, dulap c-o singură uşă, o masă, două scaune şi soba, tot de teracotă. Pe jos, pardoseală sănătoasă, din scânduri groase, peste pivniţă. Am hotărât să mă instalez aici. Şi mi-am orânduit bruma de avere: două cămăşi, o pereche de izmene, două perechi de chiloţi, un costum de celofibră, la patru nasturi, luat de la Slatina pe banii câştigaţi în 22

23 şantier, alături de o pereche de pantofi. Săpun, pastă şi periuţă de dinţi urma să cumpăr de la prăvălie. În clipa aceea, eram îmbrăcat cu nişte pantaloni de raicord şi jerseu gros, lucrat de mama în andrele. Căciulă brumărie (nea Urâtu să trăiască! fratele tatei). Palton de dimie albă; scurtuţ, lejer la mişcări. În picioare, bocanci aşa-zişi de schi; cam greoi şi cu multe găuri, ceea ce mă făcea să înjur de dimineaţă. Cărţile, vreo 30 la număr, le-am aşezat pe pragul unei ferestruici ce-o aveam pe peretele de la capul patului, pe care n-o deschideam niciodată. În faţă, peste dormeză şi masă, o fereastră largă, cu lemnul în putrezire. În holişor am descoperit o lampă de gătit cu gaz primus, i se zicea pe care am adus-o în cameră şi-am aşezat-o pe un scăunel; la o adică, se putea inventa oricând, la nevoie, o mămăligă. Care va să zică, gospodărie în regulă, gospodar de dat exemplu. Hotărăsc să nu mai ies în târg ; magazinul-cârciumă-cooperativă era cam depărtişor, pe linia principală; ca să ajungi mai repede (ca şi la Şcoală, care se afla puţin mai sus de cârciumă) treceai prin cimitirul satului; traseu pe care urma să-l folosesc şi eu. Cum spun, am rămas să iau cina în familie. Pâine aveam. Am pus trei ouă în tigaie (dar de bun venit, de la vecina care mă privise strâmb) pe care le-am condimentat cu nişte pahare de ţuică (darul lui Bâscoveanu, de casă nouă). Găsisem în şopronul boierului şi nişte lemne şi-am încins un foc ca-n basme. Mai o gură de pâine, mai o furculiţă de omletă, mai un pahar de ţuică timpul trece molcom, exact ca-n basmele copilăriei. Se bate miezul nopţii vorba Poetului când eu încă citeam, la lampa nr. 8, întins leneş pe dormeză. Afară începuse să ningă uşor. Sting lampa şi aud ca prin vis şoaptele fulgilor de zăpadă, care năvălesc alb în fereastra mea, luminând încăperea. Adorm. Cred că visam; poate mă visam un împărat dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă când împărăţia începe să se zguduie, cu patul meu, cu tot. Cutremur! Bubuituri! Plesnete de bice! Răcnete! Zuruie tabla de pe acoperiş, trasă de cârlige nevăzute. Un pietroi izbeşte în peretele de la capul meu. Mă ridic, mă trag în colţul opus sobei, lângă fereastra mare şi încerc să mă dumiresc, furişând priviri în curtea luminată de zăpadă. Nu se aliceşte nimic. Alb când limpede, luminos; când mat, lăptos. Dar bubuiturile nu încetează. Casa şi-a mai revenit. Odaia a rămas la locul ei: patul, masa şi celelalte dar zgomotele continuă: când lanţ, când zale risipite Şi mă cuprinde, deodată, teama. Şi-mi amintesc tot ce auzisem despre această casă, intrată în puterea diavolului, prin blestemul stăpânilor ei. Şi-mi vin în minte poveştile din satul meu, cu casa lui Mişcoci, şi ea bătută de draci, pentru că descoperise într-o noapte de Sfântul Gheorghe o comoară şi luase din ea, fără ca să fie el cel destinat. Până n-a dus, la loc, galbenii pe care îi risipise, răscumpărându-i, n-a scăpat de pedeapsă. Poate aşa ar trebui să procedez şi eu: să plec de-aici, de unde nici alţii nu făcuseră purici, înaintea mea. Cu toată ţuica lui Titică Bâscoveanu, până dimineaţa n-am mai dormit. La şcoală, m-am mai liniştit, am prins chiar o brumă de curaj. Locul îmi plăcea, chit că trebuia să trec de două ori pe zi prin cimitir. Odaie bună, confort a-ntâia; casa mea, ce mai. Şi m-am decis să stau; să mai stau; să ascult, să pândesc, să cercetez că tot nu aveam unde mă duce. 23

24 Mă ascund, într-o noapte, în şopronul magaziei. Dârdâiam de frig şi eram gata să renunţ, când, sfârrr! un ciot de lemn pe acoperiş. Sfârrr! un pietroi. Sfârrr! un os. Mă strecor binişor pe lângă gard, sub tirul tot mai îndesit. Şi ea şi el aruncau cu spor. Bine, bă, aşa v-a învăţat, pe voi, boierul să faceţi? Nu fugiţi! că v-am văzut. Chem Miliţia. Acesta a fost ajutorul meu: Miliţia. Mai încet, dom` profesor, că nu fugim, şi stăm şi de vorbă, dar lăsaţi Miliţia-n pace zice bărbatul, şi scoate două uluci din gard şi mă pofteşte la ei. Era un boier bun aflu îi năşise. Îi ajutase nu numai pe ei. Ţăranii îl stimau. A fost ridicat într-o noapte, cu familie cu tot şi duşi. Ei, vecini-fini, erau de faţă. Abia apucase boierul să le şoptească să aibă grijă şi de casa lui. Se stabiliseră la Petroşani. Mai venea, din când în când, fiul lor; pe furiş, să vadă cum arată casa; în ce stare se mai află sau de dorul ei? Finii nu găsiseră alt fel de-a o proteja, decât să-l sperie pe cel ce-ar fi cutezat să stea aici, bătând noaptea coperişul cu pietroaie şi strecurând discret vestea că intrase în stăpânirea diavolului. Am făcut o înţelegere: ei nu-mi zuruie pietroaie pe acoperiş, iar eu nu spun nimănui nimic. Şi de atunci, în loc de pietre, aterizau uneori pe masa mea când o bucată de brânză, când un copan de pui, fript. Dar şi eu m-am ţinut de cuvânt: nici atunci şi nici mai târziu, când am plecat din Greci unde câte o dată, rar, mai reveneam după aduceri-aminte n-am scos o vorbă. Mulţi ani, am înţeles, această casă a rămas intactă, iar despre trecerea mea se vorbea ca despre o legendă. Probabil ca urmaşii boierului să-şi fi recuperat, acum, domeniul. Ciocăneam, într-o seară, ritmul unei poezii şi acesta nu prea se lăsa ademenit. În casă, cam răcoare; iarna nici gând să se sfârşească şi începusem să legumesc puţinele lemne din şopron. Deodată, bubuituri în uşă: Deschideţi, dom` profesor, Miliţia!. Deschid. În prag: Ion Podişcă. Flăcăul tomnatic, pe care-l cunoscusem în pădurea în care, în calitate de notar, învăţam să trag cu pistolul. De fapt, pe el îl chema Ion Toma, dar nimeni nu-l numea aşa. Din adânc de neam ni se spune Podişcă m-a asigurat el. Bag seama, le plăcea alor mei să-şi petreacă vremea la poartă, în uliţă. El, Ion, stătea toată ziua pe stănoaga podului, aţiind calea trecătorilor cu întrebări şi ghicitori. Era apucat de dodii. Altfel, băiat bun: ştia carte, citea mult, compunea poezii. Ion Podişcă târa după el o legătură uriaşă de lemne. Mă uit: cam putrezite. Mă uit mai bine: cruci din cimitir. Să nu răcească intelectualii! Nu sunt ei ajutorul de nădejde al partidului în imbecilizarea maselor largi populare?. Mă, tu eşti întreg la minte, Ioane?. D-apoi cum, dom` profesor?!. Pauză. Şi-apoi să ştiţi că le-am adunat numai de pe la morţii mei. Nici nu se mai cunosc literele şi nici eu nu le mai ştiu numele la toţi. Iar pauză. Şi-n definitiv, domnule, decât un profesor în cimitir, mai bine nişte cruci în soba profesorului asta-i filozofia mea. Continuăm vorba la paharul cu ţuică. Focul duduie în sobă, crucile trosnesc; morţii s-or fi răsucind în mormintele lor friguroase. Nu-i nimic. Asta-i filozofia lui Ion Podişcă şi eu nu mă pot opune. La un moment dat, observă, într-un colţ, primusul cu petrol, pe care îmi pregăteam cafeaua, omleta şi, uneori, mămăliga. Şi Ion începe să recite, improvizând: Ăsta-i Zisul lui Ivan/ Pui benzină-un kilogram/ Învârteşti la el un an/ Iese galben pandişpan 24

25 Toate ar fi curs cum ar fi curs, pe vremea aceea, la ţară, dacă n-ar fi apărut ideea colectivizării. Care încă nu se acutizase, în desfăşurarea ei, dar dospea cu spor, frământând imaginaţia opresivă a mai-marilor satului şi frângând inimile ţăranilor. Alt folclor răsuna acum pe Valea Iminogului: De la fraţi din Răsărit Bate badea drum iubit, C-a fost badea delegat Şi se-ntoarce-acum în sat Şi replica locală, naţională, venea imediat: Hai să facem o gospodărie Colectivă şi la noi în sat, Şi badea ne povesteşte Fericirea cum mai creşte În colhozurile mari Unde-s crasnâi proletari Viaţa să ne fie bucurie, Traiul să-nflorească ne-ncetat Până când, amărâtul de ţăran, fugărit prin păduri şi prins greu, ca să semneze cererea de înscriere, a ajuns la înţelegerea că neiertătorul act îl va urmări până la moarte şi a oftat din rărunchi a doină, a baladă şi a bocet, totul în câteva stihuri pilduitoare: În `59 Mai făcea găina ouă; În `60 Ori te spânzuri Ori te-neci Ori la colectiv te treci; În `61 Funia şi săpunul Şi direcţie salcâmul!. Ce va fi fost după `61 nu este greu de înţeles, având în vedere că în aprilie 1962 s-a raportat încheierea colectivizării. Noi nu ajunsesem pe când eu hălăduiam cu dăscălia prin satul Greci nici chiar în `59. Eram în , când, vorba cântecului, mai făcea găina ouă ; lua statul şi din ele, dar mai mânca şi ţăranul. În Greci, însă, presiunea pentru colectivizare era mai apăsătoare decât în alte sate. Trei inşi erau în fruntea listei marii acţiuni comuniste: Mihail Diconescu, directorul Şcolii; Registru (funcţionarul agricol) de la Primărie şi un ţigan, Tovarăşul Fetiga, reprezentantul Comandamentului teritorial de partid. Cine crease acest organism, de care auzeam pentru prima oară, nu se ştie! sau nu ştiam eu. Ţiganul un bărbat vârtos, creol-cubanez, avea o voce puternică şi o mână cu laba lipsă: Din război, tovarăşi, s-a sacrificat pentru patrie! ţinea să sublinieze mereu directorul şcolii, care era nedespărţit din dreapta ţiganului. Dar oamenii zic că i-o tăiase cureaua de la maşina (locomobilă) ce punea în mişcare batoza. Sau şi-o pierduse de mic, la fierăria lui taică-său. Când ridica Fetiga ciotul mâinii în sus şi exclama: Aşa ne învaţă, partidul, tovarăşi, să vă intre mintea la cap! asistenţa din bănci încremenea statuie. Da, da, să vă intre mintea la cap! întărea şi directorul şcolii, ca un ecou. În bănci, cei mai mulţi ascultători erau dascălii: învăţători şi profesori. Pe umerii lor cădea, după orele de curs, sarcina de-a bate satul de la un capăt la altul în câte-o aşa-zisă campanie de înscrieri şi-a aduce, seara, cele trei cereri de intrare în Colectiv, semnate de ţărani. Când îţi lipsea o cerere, sau, doamne fereşte, nu veneai cu nici una, atunci să te ţii: şedinţă extraordinară, cu Fetiga strigând despre complicitate cu duşmanul de clasă, despre trădarea politicii partidului; ameninţând cu duba Securităţii cu pistolul pe masă, acoperit cu o batistă în aşa fel încât să se observe arma. 25

26 Cum-necum, eu izbutisem să-mi fac norma, în cele patru-cinci campanii, la care am participat. Îi lămurisem aproape pe toţi cei în curtea cărora intram ca la mine acasă; mai răsăriţi la minte, oamenii pricepuseră că nu există posibilitate de scăpare în afară de puşcărie şi de Canal. Mă ajutaseră şi câţiva părinţi ai elevilor, impresionaţi de schimbarea în bine a odraslelor lor. La un moment dat, Tovarăşul Fetiga chiar a vrut să mă dea exemplu. Dar a sărit ca ars directorul şcolii: Nu vă grăbiţi cu lauda, tovarăşe Fetiga. Să nu ne pripim. Andreiţă mi se pare cam suspect. N-am descifrat încă ce ascunde, dar cu siguranţă ascunde ceva. Nici la şcoală n-am reuşit să-l dibui cum trebuie. Suspect. Să nu ne pripim. Să aşteptăm, să mai cercetăm În ianuarie, spre sfârşit, s-a dat vacanţă la elevi. Nu mai reţin dacă era vacanţă normală, de iarnă (care, oricum, nu se dădea de sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou) sau una venită ad-hoc, din necesităţi. Cu această ocazie s-a hotărât efectuarea unui inventar amănunţit a tot ceea ce are omul în bătătură: boi, vaci, capre, oi, găini, câini orice suflare, din care nu lipseau măgarii, care se cam înmulţiseră din lipsa cailor, făcuţi cârnaţi de către Stalin; conform cântecului şi el, folclor nou: Cobori, Doamne, pe pământ Să vezi Stalin ce-a făcut A făcut din cai cârnaţi Şi din ţigani deputaţi. Şi cine să facă acest recensământ, dacă nu dascălii? Că tot au ei vacanţă şi s-au şi cam lenevit, tovarăşi, nişte mic-burghezi. Cu două seri înainte ni s-a făcut un instructaj amplu, sub ciotul ridicat al Tovarăşului Fetiga şi ochiul sever al directorului şcolii. În dimineaţa pornirii la recensământ, urma să ni se înmâneze formularele necesare. Nu departe de casa mea, locuia în gazdă la nea Ilie; singurul din cătun care scăpase cu doi cai în curte învăţătoarea Dora Penescu. Era mai mare cu patru-cinci ani decât mine; drăguţă, femeie împlinită, domnişoară, mă uitam cu jind la ea; uneori, când se nimerea, veneam împreună de la şcoală şi mai vorbeam. Ion Andreiţă la mormintele părinţilor din Perieţi. Era tot din Perieţi, trei kilometri mai sus de mine, spre Bălteni. Ei, şi mă pomenesc, în seara dinaintea lansării ofensivei, cu băiatul lui nea Ilie, elev într-a VI-a, că-mi bate-n geam: Vă cheamă domnişoara până la noi. Mirare. Domnişoara făcuse o prăjitură, nevasta lui nea Ilie umpluse masa cu o movilă de gogoşele, iar nea Ilie scosese un borcan cu vin. Ce faceţi, măi, aici? Ce sărbătoriţi?. Am sărbători noi, ceva, dar să vedem ce părere ai şi dumneata răspunde nea Ilie, filozofic. Şi aflu că domnişoara Dora trebuie să plece neapărat acasă, la Perieţi. Era sâmbătă şi a doua zi, duminică, îi venea peţitor de la oraş. Primise vestea c-o zi în urmă, vineri, de la părinţi, printr-o scrisoare adusă de poştaş. Din păcate, vineri noaptea şi sâmbătă ninsese continuu, nu se putuse băga plugul Primăriei; abia de era o potecă, pentru picior. Cu toată bunăvoinţa lui, nea Ilie nu putea înhăma caii. 26

27 Ion Andreiţă la masa de lucru. Iar Dora se hotărâse să plece pe jos. Nu avea curaj singură şi trimisese după mine. Sigur, am fost imediat de acord: în cazuri de boală sau de fericire, nu trebuie să te mai gândeşti. Tăinuirăm noi vreo două ceasuri, cu gândul la pedeapsa ce ne-ar aştepta. Ea nu-i mai păsa, dacă se mărită; pleacă, scapă din văgăuna asta. Eu ce-o să-mi ia? Caii de la bicicletă! Iar cu datul afară, mă mai gândeam şi la omul bun de la Raion. Stabilim ca pe la trei din noapte să nu ne prindă dimineaţa în sat să vină băiatul lui nea Ilie să-mi bată-n fereastră. Când mi-a bătut, era cu puţin peste miezul nopţii după ceasul meu deşteptător: Regular CFR, primit de la un unchi, care-l primise şi el, de la colegi, în ziua pensionări, dar se descotorosise de el dându-mi-l mie, ca să nu-şi mai aducă aminte de nopţile nedormite şi zilele petrecute între şine. Dora mă aştepta în poartă, încotoşmănită încât abia îi vedeam ochii, cu un arac lung în mână. Mă uit în sus: mi s-a părut că ninge mai slab. Se mai liniştise şi viscolul; dar izbucnea, repetat, în rafale tari. Să ne ţinem de aracul ăsta zise ea tu în faţă şi eu după tine, să nu ne pierdem. Prin sat ne-am strecurat cum ne-am strecurat. Nici ţipenie de om, nici hămăit de câine toată suflarea la adăpost. După sat, urma o pădure, cu şoseaua pe mijloc, vreo doi kilometri. Exista şi o scurtătură, o potecă printre arbori, care reducea distanţa la jumătate. O tăiem pe scurtătură, cu zăpada până la genunchi. Mergeam într-un ritm ciudat; scoteam în acelaşi moment piciorul, înfigându-l în zăpadă: eu, în stratul gros şi pufos Dora, în urma alui meu. Două fantome, pe întinderea albă. Înaintam. După ştiinţa mea, trecusem de jumătatea scurtăturii. Şi dă-i, şi mergi cu capul în pământ şi faţa acoperită de şal. Şi odată mă opresc ţintuit, ca la o comandă neauzită. Vântul îmi trimite un miros greu în nări. Ridic ochii. La vreo şapte-opt paşi în faţa mea, un animal. Lupul! m-a trăsnit prin gând, şi nu mai pot întoarce capul. Mă răstorn încet, ameţit, cu tot trupul spre Dora. Dora, vezi bâigui, iar Dora cade-n fund. Mă uit spre lup: pace; stă şi el în fund, pe labele din spate, cu capul ridicat şi adulmecă. De-andărătelea, mă apropii de Dora. Îi arăt (mai mult îi comand, din creier) copacul dealături, gros, cu crăcile joase. Mă pun piuă, şi într-o clipă Dora e sus. Într-o clipă sunt şi eu lângă ea. Nu mai ştiu cât a durat totul; acţionam automat, nu simţeam nimic. Abia sus, când ne-am aşezat mai bine, între crengi, ne-a cuprins groaza. Şi gândul de ce-ar fi putut să se întâmple. Lupul a mai înaintat câţiva paşi şi s-a oprit sub copac. Şi-a început să urle. Nu continuu; cu pauze de ne îngheţa inimile, şi aşa îngheţate. De teamă să nu adormim şi să cădem din copac, ne-am povestit fiecare viaţa, de mic copil, cu sinceritatea pe care ţi-o dă ceasul din urmă. Spre dimineaţă, am auzit glas de om şi-am început să strigăm. Era un grup de oameni din Schitu, plecaţi cu treburi spre Greci. Strigând, hăuind, bătând cu ciomegele în 27

28 copaci, l-au făcut pe lup să plece. Trei dintre ei, recunoscându-ne, s-au întors şi ne-au însoţit până la marginea pădurii. Nu mai ştiu cum am trecut prin Schitu şi prin celelalte sate: Moşteni, Catanele, Mierleşti Se lăsa înserarea, când am ajuns la Perieţi, la mine acasă. Dora a acceptat un ceai şi l-a refuzat pe tata s-o conducă până la casa ei: Nu, domnule notar, merg prin sat, nu se poate întâmpla nimic. După zece zile, când s-a terminat vacanţa, ne-am întors la Greci. Dora, tot nemăritată. Eu, tot neînvăţat minte. Ni s-a tras o săpuneală zdravănă de către reprezentantul Comandamentului teritorial de partid şi directorul şcolii. Ni s-a tăiat salariul pe perioada respectivă şi am fost lăsaţi în pace. Târziu, după mulţi ani, când am revenit prin Greci, gazetar de data aceasta, am aflat că Tovarăşul Fetiga nu mai reprezintă nici un comandament; se va fi întors, probabil, la maşina de treierat sau i-o dat partidul ceva şi lui, o slujbă, acolo, să se arănească. Diconescu, directorul şcolii, fusese depistat legionar şi exclus din partid; zice-se că acum se târa ca o umbră speriată, pe lângă garduri. N-am mai întâlnit-o nici pe Dora; se măritase cu un inginer agronom şi se mutase la Slatina. Ion Andreiţă (din volumul, în pregătire, În toamnă, amintirile ) Vineri, 9 august 2013 La Negoeşti Un diplomat român prin furtuna unui secol prea lung. Pagini de jurnal (III) Dumitru Ceauşu Dumitru Ceauşu Ambasadorul Dumitru Ceauşu s-a născut în comuna Corbu din Judeţul Olt. Continuăm prezentarea jurnalului său inedit (M.O. 23, 24/2014) oferit redacţiei noastre cu amabilitate de către fratele său, profesorul Ion Ceauşu din Slatina. Notele vădesc pe lângă talent literar incontestabil şi faptul că autorul lor şi-a purtat în suflet pretutindeni dorul de locul natal. Dumitru Ceauşu. Într-o zi, la Paris, am asistat la o ceremonie, la Sorbona, unde au fost decernate distincţii unui număr de cinci savanţi străini. Aproape toţi erau oameni cu o înfăţişare modestă. Câţiva dintre ei veniseră cu soţiile care, de pe scaunele din primul rând, îi priveau cu o grija aproape maternă. Nu m-au frapat nici strălucitele laudationes rostite de colegii lor francezi, nici micile entr actes muzicale. Ceea ce mi-a reţinut atenţia au fost pantofii uzaţi ai unuia dintre laureaţi, pantofi care aveau şi două găuri în pingele. Le-am 28

29 remarcat, fiind şi eu aşezat în primul rând de scaune, iar ilustrul savant şedea pe scaun picior peste picior. Mi-am adus aminte atunci de o întâmplare tristă din viaţa mea. Prin februarie 1950 m-am mutat şi eu în Bucureşti, unde tata avea o slujbă la Palatul Telefoanelor şi apoi la Poşta Centrală. Locuiam la o mătuşă în mahalaua Andronache. Mătuşa avea o casă din chirpici pe o stradă nepavată. De altfel, mai toate străzile din acel cartier nu fuseseră încă pietruite. Prin martie, când începea dezgheţul, drumul la şcoală era un calvar prin străzile desfundate, unde noroiul trecea deseori peste pantofi. Când mă întorceam de la şcoală, curăţam pantofii de noroi, îi spălam bine şi îi puneam la uscat pe marginea plitei de la soba din camera unde dormeam. Într-o zi, după ce am pus pantofii la uscat pe marginea plitei, am aprins focul ca să fac cald în casă şi m-am dus la verişorul meu Nelu să ne jucăm fotbal cu nasturi. Jocul s-a încins şi a ţinut câteva ceasuri. Când m-am întors în camera mea am constatat, spre marea mea disperare, că plita se încinsese iar lemnele pe care se sprijineau pantofii mei puşi la uscat arseseră şi ele. Frumoşii mei pantofii, pe care mi-i cumpărase tata de la magazinul de vis-a-vis de Telefoane, rămăseseră fără o parte bună din tălpi şi deveniseră inutilizabili. Aşa se face că în următoarele săptămâni am mers la şcoală, pe ploaie şi pe noroi, încălţat fiind cu sandalele surorii mele. Nu mai mi-aduc aminte cum am făcut rost de încălţări adecvate până la încălzirea vremii când mergeam la şcoală desculţ. Mi-aduc aminte că, prin 1947, am stat şi mai rău cu încălţările. Gumarii pe care îi purtam iarna s-au găurit, iar mama mi-a făcut o pereche de opinci din pielea neargăsită a unei vaci moarte. Când mergeam la şcoală şi se dezgheţa drumul, opincile se înmuiau precum pielea de căprioară cu care, în zilele noastre, ştergem apa de pe maşini. Seara, puneam opincile la uscat rezemate de soba încinsă. Dimineaţa, le găseam uscate şi întărite în forma pe care o luaseră fiind rezemate de sobă. Era un chin să le pun în picioare şi să umblu cu ele până se înmuiau din nou în noroiul de pe drum. Din acei ani, port un adevărat cult încălţărilor curate, uscate, bine îngrijite. Când eram student şi mulţi ani după aceea, îmi protejam pantofii cu galoşi din cauciuc. Ultimii galoşi, foarte moi, i-am cumpărat prin 1962 de la New York. Cred că i-am purtat vreo 10 ani, lipindu-le crăpăturile de nenumărate ori cu o soluţie adusă tot din America. Pantofii îi purtam cu o asemenea grijă, pingelindu-i de câteva ori, încât mi s-a întâmplat să-i dau la munca de jos (îi dădeam lui tata, la ţară) şi după 15 ani. Aşa se face că într-un an am invitat câţiva prieteni la mine, la un pahar. Când unul dintre ei m-a întrebat cu ce ocazie, i-am răspuns că aniversez 15 ani de când port o Dumitru Ceauşu (stânga jos) împreună cu pereche de pantofi. *** familia (8 septembrie 1941). 29

30 Desigur, unii oameni cred că prezintă interes să scrie despre ceea ce văd ei în călătoriile de astăzi. Şi este adevărat că mulţi cititori sunt interesaţi să afle cât mai multe despre realităţile contemporane, despre felul în care reporterul le vede şi le judecă. Sunt unii însă care nu pot călători, pentru că împrejurările nu le permit. Ei stau în mediul lor închis şi se gândesc la trecutul nu prea îndepărtat pe care reporterul tânăr de astăzi nu l-a recunoscut. Revăzut cu ochii minţii, acest trecut, distilat printr-o experienţă de-o viaţă, cântărit şi întors pe toate feţele în lungi ore de meditaţie, capătă o strălucire şi o semnificaţie incomparabile cu faptul cotidian contemporan. Reculul în timp ne permite să reconstituim, din frânturi de imagini şi amintiri, un trecut idealizat, frumos, ca nişte secvenţe de film despre o poveste luminoasă, în culori pastel. Aşa văd eu trecutul. Imaginea lui, amintirile, chiar despre fapte triste, mă încălzesc pe dinăuntru, îmi dau curajul să trăiesc un prezent care nu mai are viitorul pe care copilăria ni-l promitea pentru a ne da poftă de viaţă. Cu ochii închişi, îi văd pe toţi. Da, îi văd pe toţi care nu mai sunt şi pe care i-am cunoscut. Amintirile mele sunt imagini tehnicolor. Visele mele sunt la fel. Visez locuri şi oameni cunoscuţi dar care nu mai sunt. Noapte de vis. În vis, totul capătă măreţie, strălucire, se înscrie în legendă. Bălţi sordide devin lacuri albastre, adânci şi pline de mistere. Dâmburi şi dealuri păscute de oi devin stânci şi creste de munţi, ca în litografiile unor gravori romantici. Oamenii din visele mele sunt tineri, curaţi, veseli, cinstiţi. Iată-i. Priviţi-i, oameni buni! Voi care nu i-aţi cunoscut niciodată. Pentru că vă gândiţi la ziua de azi şi de mâine şi nu la cea de acum cincizeci de ani. Iată-i pe cei care au trecut prin secetă şi foamete. Iată-i pe cei ce nu mai sunt, sau care mai sunt pe lume, dar bătrâni şi bolnavi, ajunşi paznici de fabrici şi spălători de scări în blocuri în ruină. Pe câmpia verde, de sfârşit de iunie. Pe câmpia vălurită. Pe lunca marelui râu naţional Vedea. Da, Vedea care se uneşte cu Plapcea, cu Cotmeana şi cu Teleormanul. Dar nu cea de la Roşiori, ci de la mine de acasă. Acolo unde o intersectează calea ferată, unde se termină podişul şi începe să se întindă lunca cea largă şi verde. Priviţi lunca înverzită şi înmiresmată a râului Vedea. Aşezaţi-vă la umbra deasă a zăvoiului să vă cânte frunza tremurândă a plopului în care şi-a făcut cuib o pupăză. Sau în crângul din care rupeam crengi de arţar înmugurite pentru a împodobi porţile caselor şi coarnele boilor în ziua de Florii, din care culegeam florile Paştelui pentru a le pune la mănuşa ulcelelor din lut de ziua cea lungă a morţilor. Iar oala îi cânta mortului pe şoptite, susurând, şi îi povestea că lunca tot verde este, că din fântâna cu cumpănă este scoasă apa care o face să cânte. Şi dacă v-aţi odihnit destul, ieşiţi din crângul verde, din zăvoiul de plopi şi sălcii plângătoare şi de răchită galbenă, şi mergeţi spre cele zece locuri unde oamenii mei, care nu mai sunt, muncesc sub soare. Da, sunt zece tarlale, una după alta: în malul gârlei, între vâlcele, la cimitir, în pietrişul mare, în pietrişul mic, la drumu-ăl mare, la poiana cu plopi, în trupini, la mocirlivu, şi în vale la bordeie. În lumina blândă a soarelui de iunie, câmpul uşor în pantă de la drumu-ăl- mare este înflorit de oamenii care au venit să dea prima 30

31 praşilă la porumbul înalt de o şchioapă. Nori mari şi pufoşi se deapănă leneş pe cerul azuriu, - ca nişte corăbii cu pânze - cum probabil a spus cândva un poet. Aerul, da, aerul are ceva misterios, îmbălsămat de boarea pământului, a vegetaţiei tinere, poate şi de un uşor parfum exotic adus de vântul din sud-vest, din livezi mediteraneene. Şi ne cântă şi nouă ciocârlia, repezită spre înaltul cerului de bucuria pe care o simte în inimile oamenilor. Bărbaţii sunt îmbrăcaţi în cămăşi şi izmene albe, cu pieptul dezvelit, cu pălării negre sau din paie împletite. Şi sunt înşiraţi pe rândurile de porumb, pe care le prăşesc. Iar mie îmi plăcea mai mult acum decât la secerat, pentru că acum porumbul, fiind mic, puteai vedea toţi oamenii de pe câmp, puteai să vorbeşti cu oricine strigându-l: bă, nea Lisandre, ce mai faci bre? Unde este nea Petrică? Dar ţaţa Gherghina? N-ai cumva o sapă mai ascuţită? Sau: N-ai cumva o sapă cu o coadă mai lustruită, că asta a mea mi-a făcut băşici în palme.. Copil fiind, ai mei nu prea puneau bază în mine.îmi dădeau o săpăligă mai uşoară şi mă lăsau să mă antrenez în voie. Îmi placea să mă uit la ceilalţi.îi văd pe toţi privind din dâmbul costişei, către satul învăluit într-o ceaţă străvezie. Îi văd, la stânga mea, pe nea Ion Dinuţ cu ţaţa Lisandra. El nu sapă ci ară din nou, întoarce arătura pentru că porumbul lui n-a răsărit, sau i l-au scos ciorile. Nea Ion Dinuţ şi-a sumes izmenele până la genunchi. Pe cap are pălăria-i veche din pâlsă, albită şi pătată de sudoare. Este zdravăn, bine clădit. Are reputaţia de cel mai puternic om din sat. Mută cu umărul căruţa împotmolită. Într-o iarnă, a omorât un lup cu o ţapă de lemn, pe care a rupt-o în trei lovind lupul peste bot. Îl privesc cum ţine coarnele plugului. Cu uşurinţă. Nu trebuie să se lase pe ele pentru a ara adânc. Boii lui sunt cam costelivi şi bătrâni. Trag alene în jugul lustruit de ani de folosinţă. Am sarcină de la mama să privesc cum face nea Ion Dinuţ răzorul dinspre locul nostru, pentru că bunul nostru vecin are tendinţa, de la an la an, să taie din răzor, intrând în pământul nostru. El pretinde că, profitând de faptul că nepoata lui tata-mare, ţaţa Lisandra, fiind orfană, tata-mare ar fi mutat răzorul în pământul care îi aparţine. Aşa că acum nea Ion vrea să repare o nedreptate. În dreapta mea este fâşia de pământ a ţaţei Filoftia, nevasta vărului primar al lui tata.vărul lui tata a murit în primul război mondial, în retragerea de pe Valea Oltului. Filoftia a rămas văduvă tânără, cu doi copii, şi nu s-a mai recăsătorit. Pe băiat, nea Ionel l-a băgat la armată unde a ajuns plutonier. Fata, tanti Florica, s-a măritat la oraş. Aşa că mătuşa Filoftia munceşte singură pământul, cum poate. De arat îl ară cu oameni plătiţi, dar de săpat, îl sapă mai rar. Îl mai dă şi în parte. Astăzi a venit şi ea la sapă cu o femeie cu ziua. Îi văd şi pe ceilalţi, la stânga şi la dreapta, în faţă şi în spate: unchiul Ioniţă cu copiii verii mei. Pe Ionică Matei-poştaşul. Pe nea Badea. Pe nea Lisandru. Pe nea Ion Neguţă, pe Ion Burdulea. Pe Gârţoman cel bătrân. Pe Balabani-Ion şi Niculaie. Pe Ghiţă-al Burnicii. Pe Soare de-din vale. Pe alde Chiriac cu copiii. Pe-ai lui Ganţă, pe-ai lui Dumitrache- Aurică şi Ion. Cântă pământul sub gura sapelor lustruite. Se bucură firele plăpânde de porumb ce poartă în inima foilor picături mari de rouă, rotunde şi străvezii. Liniştea amiezii este punctată de pocnetele pe care le face cineva care bate un resteu să priponească un animal. 31

32 Mai jos, devale, Be Raicu, era cumnat cu tata. A rămas văduv cu şapte copii când avea 34 de ani. Nu s-a mai recăsătorit pentru că nu-l mai suporta nici o femeie. Soarele de iunie a încălzit pământul. Aerul cald şi îmbălsămat de plantele tinere şi de pământul răscolit de sape se ridică spre cer cu adieri care fac să ne fâlfâie cămăşile. Iar floricele albăstrii de iunie privesc triste spre cerul azuriu aşteptând lovitura sapelor. Numai porumbarii din răzoare şi de pe pârloage nu se tem. Pe fâşia noatră de pământ suntem cinci la muncă. Eu şi două surori, nea Niculaie a lui Checiu şi ţaţa Măria, nevastă-sa. I-a tocmit mama cu ziua. Sora mea mai mică dă cu sapa şi mă îvaţă să număr franţuzeşte. Eu pronunţ: un, dio etc. Am început să săpăm cu spatele spre sat. Chiar la capul locului, la primul cuib de porumb, am adunat în jurul lui un morman de pământ. Vreau să văd dacă porumbul va creşte mai mare decât celelalte cuiburi. Ei, şi, veţi zice, au mai săpat şi alţii porumbul, au mai privit şi alţii ciocârlia cântând în înaltul cerului. Au mai cules şi alţii roua din inima firelor de porumb. Au mai privit şi alţii florile albăstrii ale unor buruieni fără nume, tremurând în zefirul parfumat al primăverii! Au mai privit şi alţii fuga norilor albicioşi pe azurul cerului de iunie. Au mai cules şi alţii cocenii de porumb ca să prăjească jumări cu ouă în tigăi de tuci ţinute deasupra focului cu resteul de la jug ca să nu se frigă de la coada încinsă a tigăii. Dar câti s-au mai gândit la ceilalţi? Câţi îşi mai amintesc de cei care nu mai sunt? Câţi regretă trecerea timpului şi ar dori să-l dea înapoi? Septembrie Aflu că nea Niculaie Checiu, singur şi bătrân este pe moarte. El, care a secerat grâu pentru o ţară. El, care a săpat şanţul pentru conducta de gaze Ciureşti-Piteşti. El, care a zidit şcoala din sat şi, apoi, câteva blocuri din oraş. El, care a făcut colectivizarea după ce luptase pe două fronturi în cinci ani, el moare sărac pe un pat de scânduri, acoperit cu o cergă, fără paie, căci paie nu mai există. Am trecut în grabă pe la mama să-i duc trei pâini. Ţaţa Maria, muierea lui nea Niculaie Checiu, venise la mama să cumpere un chil de lapte. I-am dat una din cele trei pâini. Ţaţa Maria ţinea morţiş să mi-o plătească. I-am spus că i-o dau de pomană. Să-i fie lui tata, zice mama şi făcu semnul crucii deasupra pâinii. Spune-i lui nea Niculaie că mă gândesc adesea la el, că mi-aduc aminte cum seceram împreună acum treizeci de ani, că m-a învăţat să fac legături din smocuri de grâu ca să leg snopii. Cum m-a învăţat el să leg snopii şi să-i fac clăi, cum să-i pun apoi în căruţă şi să-i car la arie. Şi cum să clădesc şira şi stogul de grâu. Spune-i că n-am uitat şi că-l visez şi noaptea, dar că m-a învăţat degeaba. Că nu-mi foloseşte la nimic. Că lumea în care trăiesc eu nu ştie ce este un resteu şi că oamenii cu care muncesc eu acuma n-au secerat niciodată, n-au clădit niciodată stoguri din snopi de grâu. Oameni care nu s-au înecat niciodată în pleava şi praful de la spatele maşinii de treierat. Spune-i lui nea Niculaie că am învăţat carte multă, ca să nu mai pot respira aerul câmpului, să nu mai pot vedea seninul cerului şi fulgerele furtunii, şi nici frunza salcâmului lucind în bătaia vântului cald din august. Spune-i că am fugit din sat, de la sapă şi secere, ca să învăţ carte, să ajung funcţionar şi să lucrez într-un birou timp de patruzeci de ani, închis între ziduri, privind printr-o fereastră un alt zid de casă şi o salcie ofticoasă într-o curte citadină. 32

33 Aceasta a fost răsplata pentru premiul întâi strigarea întâia, luat la sfârşitul claselor primare! *** În 15 iunie 1955 am terminat şcoala normală. Având note mari, am primit dreptul să dau la facultate. Pentru ceilalţi absolvenţi, repartizarea în învăţământ era obligatorie. Am primit şi eu o repartizare facultativă, pentru eventualitatea că nu voi reuşi la concursul de admitere în învăţământul superior. Eu m-am înscris la concursul de admitere de la Politehnică, facultatea de energetică. Nu am trecut nici de faza scrisă a concursului. M-am întors cu coada între picioare în satul meu natal, aşteptând concursul de admitere din toamnă. Acasă am sosit la timp pentru treieratul grâului. De secerat, scăpasem. Aria cu stogurile de grâu fusese pusă la drumul ăl mare, unde era şi o fântână pentru apa necesară la vapor. Cu o săptămână înainte de treierat, am băgat în ceată. Ceata noastră era format din cinci familii care aveau suficient grâu Treieratul grâului cu,,vaporul. de treierat pe parcursul zilei. În ceată, au intrat nea Lisandru Burdulea, Gârţoman cel bătrân, nea Ioniţă, fratele lui tata, şi nea Ion Dinuţ, toţi vecini cu noi. O chestiune importantă, când se făcea ceata, era tragerea la sorţi a ordinei în care ne venea rândul fiecăruia la treierat. Dimineaţa nu era prea bine pentru că grâul era încă umed de la rouă şi spicele nu se scuturau bine de boabe. Dacă erai ultimul, exista riscul să te prindă noaptea sau să fii amânat pentru a doua zi. Când eram mai mic, îi auzeam pe oameni spunând hai să tragem la şorţ. Eu îmi imaginam că pun într-un şorţ biletele cu numerele de ordine şi că de aici se trage numele acestei operaţiuni. Un alt punct important al discuţiilor privind ceata era stabilirea efectivelor echipei care va lucra şi contribuţia fiecăruia la constituirea acesteia. După care se stabileau sarcinile concrete, cine cară snopii de la stoguri la batoză, cine se suie pe batoză să bage grâul în mecanismul de bătut, cine aduce apă şi paie la vapor, cine cară paiele cu targa de la curul maşinii etc. În acel an, fiind major şi, pe deasupra proaspăt învăţător, am fost acceptat şef al cetei. În consecinţă, eu am fost acela care am efectuat tragerea la sorţi şi repartizarea oamenilor pe sarcini. Pentru prima dată, eu mi-am rezervat locul pe o căruţă care căra snopii la batoză. Munca mea consta în primirea snopilor aruncaţi de pe stoguri în căruţă, stivuirea lor de o manieră ordonată în căruţă, aducerea căruţei lângă batoză şi aruncarea snopilor cu furca sus pe batoză. Trebuia să fie aruncaţi repede pentru ca batoza să nu meargă în gol. Cred că mi-am supraapreciat forţele deoarece pe sub prânz am obosit. În 33

34 consecinţă, m-am mutat pe un stog, de unde aruncam snopii în căruţă. Acolo, efortul era mai mic, dar numai la început, atâta timp cât mă aflam pe vârful stogului. Când ajungeam la doi metri de sol, trebuia să arunc snopii în sus, ceea ce era mult mai greu. Aşa că, după-amiaza, m-am mutat la gura maşinii, acolo unde curgea grâul treierat. Grâul curgea într-o ladă iar eu, împreună cu o altă persoană, îl aruncam cu găleata în căruţă, având grijă să numărăm găleţile, pentru a se şti cât uium datorăm proprietarului batozei. Am oboist şi aici şi, până la urmă, m-au pus să bag paie la vapor. Era o trebă relativ uşoară, dar căldura era înfricoşătoare. După ce băgam paie în cuptorul tractorului, priveam, minute în şir, mecanismul de transmitere a energiei cinetice către batoză, prin cureaua de transmitere. Care curea cădea din sfert în sfert de oră. Priveam fascinat în special dispozitivul format din două bile care urcau sau coborau în funcţie de viteza roţii imense pe care fugea cureaua de transmitere. Este dispozitivul care comandă supapa de abur către piston şi, implicit, viteza cu care funcţionează vaporul. Priveam atât de mult încât uitam să mai bag paie în cuptor iar coechipierii mei strigau disperaţi paie la vapor. Dacă mai dura treieratul, cred că aş fi fost degradat să car cu targa paiele de la curul maşinii. Era treaba cea mai penibilă, mai ales pentru cei care trebuiau să intre sub avalanşa de paie şi pleavă, care curgea din batoză, pentru a împreuna cu coada furcii cele două capete ale lanţului cu care paiele erau târâte, trase de doi boi, către locul de depozitare. Echipa care ducea targa cu paie era formată, de regulă, din femei. Îşi acopereau capul cu o basma pentru a se feri de pleavă, dar praful le intra în ochi şi în gură. Când se desbrobodeau, arătau ca nişte negrese. Dar nu protestau niciodată. Acesată diviziune a muncii era veche de la apariţia batozelor cu aburi. Adevărul este că munca la targa de dus paiele era mai uşoară decât aruncatul snopilor sus pe batoză. Când, la căderea serii, am terminat treieratul, am lăsat totul, şi grâu, şi căruţă, şi am alergat spre gârlă pentru a scăpa de praful care, cu transpiraţia, mă acoperise din cap până în picioare. A fost ultima dată când am participat la treierat. *** Mi-aduc aminte şi de ultima brazdă, de cei care eram atunci: boii, plugul, nea Lisandru. Sunt 45 de ani de atunci. Din echipaj şi atelaj am rămas doar eu. Nea Lisandru a murit de vreo 40 de ani. Boii-cine ştie în ce salam au ajuns, şi de când Plugul şi rotilelecine ştie în ce colţ din curtea fostului C.A.P. zac şi acum. Sau au fost demult topite la Hunedoara Eu aveam 18 ani, nea Lisandru-68. Eu terminasem Normala şi refuzasem un post la o şcoală dintr-un sat pe care îl crezusem că se află lângă aeroport, la Bucureşti. 34

35 Când acolo, era vorba de raionul Băneasa din Dobrogea. Aşa că m-am întors în sat şi aşteptam. Nea Lisandru se credea tot tânăr. Chiar în acel an curăţase coasta dealului de salcâmi, de măceşi şi de rugi şi plantase viţă de vie. Nu-i mai plăcea ţuica de zarzăre, pe care, slabă fiind, o bea cu paharul de apă sau cu cana. În octombrie, am băgat în plug cu nea Lisandru. De fapt, am continuat asocierea începută cu doi ani în urmă când se măritase soră-mea Maria şi mama trebuise să-i dea un bou de zestre, pe Gelu. Rămăsesem doar cu Galbenu, bou tânăr, iute şi puternic. La nevoie, era în stare să treacă prin jug, singur, otâncit fiind. Îl cumpărase mama de la Dimescu, socrul unui unchi matern. Era chiar în 1954, în primăvară. Îl plătise mama cu 140 coşuri de porumb. În ani normali, asta reprezenta o avere. În 1954 însă, după marea recoltă de porumb din anii din toamna lui 53, 140 de coşuri nu reprezenta mare lucru. Abia învăţaţi la jug împreună, cei doi boi au fost separaţi în vară, când s-a măritat soră-mea. Am rămas cu Galbenu pe care îl înjugam cu vaca de lapte. La arat, vaca nu prea ţinea cu Galbenu, aşa că am început să băgăm în plug cu nea Lisandru. Boul lui era năbădăios şi un hoţ. Trăgea mereu înainte, aşa încât lăsa greul pe partenerul de jug. De aceea, îl otânceam. Până a priceput el cum stau lucrurile, cum este să fii otâncit, ducea aproape singur plugul. Ne-am apucat, deci, prin octombrie, după tăierea cocenilor de porumb, să spargem răriţăturile pentru semănat grâul. Raporturile dintre mine şi nea Lisandru se schimbaseră acum. În ceilalţi ani, el ţinea de coarnele plugului iar eu mânam boii. Acum, ori nea Lisandru se mai rablagise, ori eu mă mai întărisem, aşa că trecusem eu la coarnele plugului iar nea Lisandru mâna boii. La început, nu prea avea încredere în mine. Mai ales când aram locurile lui. I se părea că aş ara prea la suprafaţă. Mai pe urmă, s-a lămurit. Pe lângă boi, era şi mai uşor pentru el. Putea merge fumând. După câteva zile, când boii s-au mai domolit, aceştia ţineau singuri brazda, iar nea Lisandru rămânea la capul locului, dinspre pădure. Acolo, ori fuma ori le soilea încălzit fiind de soare, ori aţinea calea femeilor care se duceau cu mâncare la câmp sau la cules de vreascuri în pădure. Încerca să le ademenească în pădure cu propuneri pe care, aveam impresia, nu putea să le onoreze. Femeile râdeau de el sau îl ameninţau Fugi de-acilea, nea Lisandre, că te spui ţaţii Gherghina. Ţaţa Gherghina era nevasta lui nea Lisandru. După 3-4 brazde, opream la capul locului să se odihnească boii. Mă trânteam pe pământ, lângă nea Lisandru şi continuam o discuţie care nu se mai termina. Adică, eu ascultam ce povestea nea Lisandru. Şi povestea multe. Câte văzuse, auzise sau visase el timp de aproape şaptezeci de ani. Avea o memorie remarcabilă. Poate şi pentru că întâmplările cele mai importante le povestea de câteva ori pe an. Şi era tare prolix. Începea cam aşa: Şi în anu ăla, era prin mai, înainte de Rusalii, trăsese la mine unu, Badea de la Crâmpoia. Se ducea la Uda, după ţuică. Eu tocmai încărcasem o căruţă de bălăgar. Îl duceam peste gârlă, pe locul pe care vream să pui fasule, sau dovleci, că nu-mi mai aduc bine aminte. Fasule să fi fost, dovleci să fi fost Babo, babo, ia fă-te, fa încoace şi zi, ce am pus noi în locul peste gârlă în anul în care am înţepenit în apă cu căruţa plină cu băligar, de am bătut boii până au rupt jugul, de a venit Badea de la Crâmpoia de m-a scos cu caii lui, ăia bălţaţi pe 35

36 care îi cumpărase de la Şerbăneşti cu banii de pe ţuica pe care o vânduse lui Dinuţ pentru nunta lui fi-su cu aia de la Cioceşti?.,,Care Cioceşti, mă rumâne, că nu era de la Cioceşti, ci de la Bârla, răspundea ţaţa Gherghina. Şi tot aşa o ţinea nea Lisandru. Nu ştiam ce vrea să spună. Plutea în amintiri şi întâmplări pe care, cu cât îmbătrânea, cu atât mai mult voia să le aducă mai aproape, să le condenseze, să le amestece, pentru ca prezentul să se confunde cu trecutul, amintirile să devină ceva ce urmează să se întâmple. Pentru ca timpul lui, locurile pe care le călcase să se amestece cu cele ale altora, mai tineri sau mai bătrâni ca el, pentru ca astfel viaţa şi fiinţa lui să se proiecteze în trecutul şi în viitorul care nu-i mai aparţineau, sau nu-i vor mai aparţine niciodată. Ultima brazdă din viaţa mea am tras-o într-o seară, la locul lui nea Lisandru din Dealul-ăl-Mare. Nea Lisandru mâna boii. Ne-am oprit pe muchia dealului. În vale se vedea satul prin ceaţa albăstrie făcută de fumul focurilor aprinse pentru mămăliga de seară. Pe vâlceaua de la poalele dealului plutea deja boarea înserării. Stai nepoate, să-mi trag sufletul, zise nea Lisandru. Întorsei plugul, trăsei la brazdă, apăsai pe coarnele plugului şi oprii boii. Ho, boală, că terminăm acum. Nea Lisandru îşi răsuci o ţigară într-o foiţă de ziar. Măi, nepoate, am auzit că ingleji scot un ziar, cu multe foi, pe hârtie subţire ca foiţa de ţigare. Când mai mergi pe la Bucureşti, să-mi aduci şi mie unul. Ţigarea o aprinse scăpărând amânarul. Iască avea destulă de la sălciile de peste gârlă. Măi, nepoate, zise el aşezându-se la capul locului, vezi tu via asta a mea. Peste şase ani o să fie pe rod, o să dea din plin. O să am şi eu vinul meu. N-o să mai cerşesc de la mă-ta, să-mi dea ea când vrea şi cât vrea. O să-mi fac vreo trei butoaie. Vezi tu tufanul ăsta, pe care nu l-am tăiat. L-am lăsat icspres şi-l voi tăia la anul. Îl las să se usuce un an, după care merg cu el la Dragomir, la Corbu, ca să-l taie blăni cu joagărul lui cu motor. Las blănile să se mai usuce un an, după care le fac doage. Butoaiele o să mi le încheie Nilă al lui Lisandru lui Linţă. Eu nu mai am putere să le strâng cu coarda. Ţin butoaiele, o vară, pline cu apă, ca să iasă roşala din doage, iar în toamnă trag vinul în ele. Să vii şi tu nepoate să guşti din vinul pe care o să-l fac. Roşu o să fie. Am pus numai berbecel roşu. Tămâios. Am şi câteva trupini de producătoare. Le-am pus pe la margine ca să nu vadă copii. Că dacă văd că am berbecel, se învaţă la mine şi-mi mănâncă toţi strugurii, din pârgă.,,o să vin nea Lisandre. Am să te ajut şi la cules. Numai să fiu pe-aici.,,o să fii, nepoate, o să fii aici, că doar n-o să pleci şi tu din sat, ca frate-tău Ion. N-ai aici la şcoală post de Dumitru Ceauşu, Mihaela Mihai, Dem învăţător? De ce să nu rămâi aici? De ce să Rădulescu, Maria Dragomiroiu, Mădălina pleci tu din sat? Să vină ţiganii de la Slatina Manole la Ambasada României din Paris să înveţe carte pe copiii noştri? D-aia te-a în anul 2000 (imagini inedite din colecţia ţinut mă-ta la şcoală?. Am pornit plugul. d-nei Mihaela Mihai). 36

37 Nea Lisandru mâna boii, ducându-i de lanţ. Era ultima brazdă şi era greu să ţii boii drept. Am băgat plugul până la grindei. Lăsam în urmă o brazdă adâncă, bine întoarsă. A fost ultima din viaţa mea. La capul locului, nea Lisandru se întoarse, făcu câţiva paşi, cercetă brazda şi răzorul pe care îl lăsasem neatins şi zise: Măi, nepoate, tu eşti bun şi de plug. Ai tras o brazdă mai bine ca mine. Ce-o să mă fac eu la primăvară fără tine, că mă-ta nu mai este nici ea în stare să ţină plugul de coarne. Iunie Mi-a mai rămas puţin timp şi eu nu am început încă lucrarea. Moşia mea mă aşteaptă de peste 40 de ani. Este invadată de mărăcini, o adevărată junglă. Măceşi, gheorghinari, salcâmi, sângeri din familia cornului, tot felul de arbuşti şi buruieni cu ţepi formează o ţesătură aproape impenetrabilă. Moşia mea este o costişă de aproape o mie cinci sute de metri. Se întinde la capătul viei, până în vârful coastei, la trei sute de metri de casa părinţilor mei, a străbunilor care au stăpânit acest pământ de sute de ani. Acum cincizeci de ani, aici era o pădurice de stejari înalţi, seculari, printre care urcam şi coboram şi la umbra cărora mă odihneam şi priveam către satul din vale, casa părintească. Stejarii au fost tăiaţi în anii 50 când toate terenurile împădurite au fost luate de stat. I-a tăiat mama ca să nu-i taie alţii. Dintr-unul, cel mai falnic, a făcut trei butoaie. Două mai există şi astăzi transformate în putini. În locul stejarilor, au crescut salcâmi. Oamenii i-au tăiat şi pe aceştia. În locul lor au crescut, amestecaţi, gheorghinari, măceşi şi porumbari. Sălbăticia a luat locul civilizaţiei, la fel ca în sat. Mărăcinişul s-a întins şi spre răzorul dinspre Dinuţ şi a invadat şi capătul viei. În mijlocul junglei de pe coastă se aud fazanii şi zborul potârnichilor. Şi-au făcut cuib pe acolo, iar oamenii pun laţuri ca să le prindă. Aşa şi-a prins piciorul din spate căţelandrul Rex care a rămas astfel fără partea de jos a piciorului. Într-o dimineaţă de iunie am pus mâna pe toporişcă şi am atacat jungla pornind de la un colţ, cu gândul să fac o cărare. Timp de două ore, tot ce mi-a stat în cale a căzut răpus de toporişca bine ascuţită. Erau mulţi măcieşi care, în căutarea luminii, se înălţaseră ca lianele lungi de metri, printre gheorghinari şi salcâmi rahitici dar la fel de înalţi. Multă vegetaţie era uscată şi lăsa un praf înnecăcios. În fervoarea mea n-am cunoscut oboseala. Mici ramuri cu spini mi-au zgâriat capul, mâinile şi picioarele. Am reuşit în zigzag, să curăţ o cărare de 30 metri, până în mijlocul junglei, după care, epuizat, am abandonat. Este un început şi sunt hotărât să continui până în vârful coastei. Din această cărare, voi pătrunde, în toate direcţiile, pentru a lichida mărăcinii şi sălbăticia care au invadat moşia mea. Voi da o şansă micilor arbuşti, stejari şi arţari 5 aprilie Dumitru Ceauşu, Mihaela Mihai, baroneasa Sigrid von Kurtzel şi Maurice Herzog (fost ministru al Sporturilor din Franţa) la o serată culturală la Ambasada României din Paris. piperniciţi care au supravieţuit asaltului mărăcinilor 37

38 Ştiuţi într-un aici,,,pe-aici. Trei scrisori inedite ale lui Marin Sorescu. Prof. Dumitru Rotaru, Balş În 1978, cadrele didactice şi elevii Şcolii nr. 1 din Balş, sub îndrumarea profesorului Dumitru Rotaru au luat iniţiativa de a scoate o revistă şcolară. Din acest entuziasm creator s-a născut revista,,slova. Poetul Marin Sorescu a fost solicitat să scrie un cuvânt de salut la apariţia primului număr. În cadrul acestui dialog epistolar, poetul de la Bulzeşti, adesea trecător prin Balş (,,pe-aici ), a expediat d-lui profesor Rotaru trei scrisori rămase până astăzi inedite, pe care destinatarul lor a avut amabilitatea de a le încredinţa Memoriei Oltului. Marin Sorescu la Casa de Cultură din Slatina, împreună cu pictorul Sabin Bălaşa invitaţi ai profesorului Nicolae Ionescu (1976). Poruncit, cumva, să fie iscoditori în lumină ochii pe întinsele aşezate locuri de mărturie apelor Jiului, Olteţului, Oltului, până-n calea Dunării, li s-a dat să aleagă măsura, cu rânduială în firea omenească, spuzită cu harul preţuirii tainei spuselor. În nevoinţă să vadă, să fie văzuţi, acei ochi, au zăbovit aici, pe-aici, în umblet cu pătimire la deschiderea de bolţi unde zvoneşte frumosul-spirit. O căutată, cu îndrăzneală, voită spovedanie, a prins trup din îndemnul şi cu sprijinul graficianului Gabriel Bratu, care lucra la editura Scrisul românesc de la Craiova. Erau zilele anului În temeiul rezonanţelor de fapte bune şi frumoase, cu supunere prin prietenii, mi-a oferit adresa poetului Marin Sorescu, să-l rog pentru un cuvânt de năşire a revistei Slova ce o plănuiam cu elevii Şcolii nr. 1 din Balş, unde mă aflam ca profesor de desen. În anii aceia, ca o încununare a instrucţiei didactice, se căuta spre împlinire şi un răspuns la preocupările literar-artistice ale copiilor. Din întâia mea scrisoare preiau acum câteva înţelesuri să fie de ştiut în mărturie cum avea să fie prinsă o punte de comunicare, în formulă epistolară, cu poetul. În păstrare am o ciornă a ei şi trei scrisori venite mie în care ni-l putem afla pe Marin Sorescu căznit la preţuirea spusei dintr-un ales al trăirilor. Atunci nu ştiam mai nimic despre locul naşterii şi copilăriei sale Bulzeşti, o aşezare de mai spre dealuri. Intuitiv provocator, olteneşte îl 38

39 cinsteam cu porunceala mea de printr un umblet cu uimire la aşezatele lumii pe cale. Neică eu te văd cum treci la rude pe aici (N-am scris atunci cuvântul aci).,, Aici -ul,,,aici -ul l-am pomenit a fi calea 94, europeanul drum întins şi prin răscrucea de la podul străjer de peste curgerea Olteţului spre apele lumii. Aşa aveam obiceiul atunci să mă cred ştiut locului de-l treceam şi la expeditor pe scrisori. Să fi fost şi această răs-cruce, cu pecetluire, de unde şi pe unde plecăm de acasă în lumina ochilor copilului Marin, cătător pe cale, singur, la rude (în literatură) întru spusa ţesută pe firul liric sau băsmit?! ( Unde fugim de-acasă, o scriere pentru copii a sa). Aşa se face că în salutul trimis revistei noastre este însemnat umbletul său, cu cale şi pe aici, aci: Bulzeşti Balş Craiova Bucureşti. În ce fel te afli cu cale să laşi bucuria ochilor, mă întreb, ca să sporeşti simţirea, poruncit a fi slobozită în măsura tiparului cu închipuiri prefirate pe unduirile ce te aşteaptă?! Tot atunci i-am scris despre un fapt al trăitelor desfătări în încunoştiinţări venite ca iniţieri moştenite din Nicolae Ionescu, Sabin Bălaşa şi dr. părinţi într-un alt aici. Câmpurile roditoare ale Ion Stoianovici la Casa de Cultură din câmpiei apropiată luncii Dunării ne purtau până Slatina (1976) cu ocazia lansării unui volum al lui Marin Sorescu. departe peste nevoia de deal a satului, de unde mai musteau şi izvoare. De acolo, odată, la întoarcerea spre casă, după o zi de secere, a oprit tata să adape vitele. În răgazul câtorva vorbe, ne priveam şi priveam zarea. Îi vedeţi, a spus el, atent la încântarea deschisă în limpedea lumină a asfinţitului răcorit de o ploaie înspre vale, la Dunăre ăia sunt munţi, munţii Balcani. Li se decupau unduirile în clar, Dumitru Rotaru şi dr. Mircea dincolo de malul Şerbu la Muzeul de Artă din şi la Balş (1 mai 2000). mai apropiat al Craiova (2008) 39

40 fluviului, unde mai des, în alte luminări se observa semnul,,x B, plantat cu pădure să se vadă şi de la noi în ştire de poetul Hristo Botev. Apoi se întorcea cu spatele la ce se vedea în sudul depărtat, ca să arate spre nord Bă la noi, dincoace avem munţii Carpaţi ; să pricepem o închipuire până o fi să dăm cu ochii, odată şi odată, în adevăr de ei. Copil,,de pământ al acelor şesuri am ţinut să ştie cum ne dau brânci locurile,,,aici -ul, în cuprinsurile a ceea ce se vede şi se ştie. Să mai ştie că-l văzusem, mai încoace, însoţit de un operator de la televiziune, într-un reportaj prin locurile în care copil auzise veteranii satului (îi şi numea în amintirea uimirilor de odinioară) cum şi când să vezi de acolo Carpaţii (oricum în probă mai de-a dreptul). Şi-i mai dam de ştire că,,aci -ul cu cale în E 94 mă purta de la apele Olteţului, la vadul Oltului, în Slatina, de mi se linişteau paşii în ascultare peste pragul trecut al familiei Şerbu. Acolo, doctorul Mircea, din preţuire pentru spirit, se dăruia cu aplicaţie şi la D. Rotaru şi fiul său Mihai în priceperea armonicului poeziei lumii, la care stăruiau în atelierul de lucru din Balş (1 rânduială şi din poemele Sorescului. Cu bucurie se mai 2000). oferea să-i fii, cât de cât aproape când le recita într-o cuminte ori ţâfnoasă respiraţie să fie sporit în zicere înmiresmatul liric cu umblet într-un epic de oriunde. O făcea robust, cărturăresc, altfel ca un actor, ce te înseninai în suspine. În câteva rânduri i-am trimis, la rugămintea sa, din ce aveam eu culese ziceri în vers popular cu o diversă cuprindere a faptelor de viaţă trăite într-un pe aici. În scrisorile sale observăm că le-a apreciat în demersul lucrului la acea antologie voită a fi cu aplecare în nestematele rostiri ale fericitului anonim, rămase ca zestre peste timp. Nu cumva, căznitul anonim a vestit cu drag poruncă într-un aici, aci, să nu ne ostenim degeaba? [1],,Bucureşti, 7 ianuarie 1978 Stimate prietene, Mă vei ierta pentru întârzierea cu care Florea Bădescu şi Dumitru Rotaru răspund la apelul dumitale. Sfârşit de an! Multe la Muzeul de Artă din Craiova lucruri restante. (Mi-a telefonat şi Bratu somândumă să urgentez). Oricum, sper să nu fie prea târziu pentru revista pe care o pregătiţi. (2008). Mulţumiri pentru rândurile amicale. Aş avea şi eu o rugăminte, care ţine tot de latura oltenească: pregătesc o antologie de folclor şi m-aş bucura să pot include şi cântece polpulare (doine, balade, colinde, descântece, etc) din satele din jurul Balşului. Poate pui 40

41 dumneata elevii la o oră de desen să-ţi deseneze un cântec (ce le cânta lor bunica). Există desigur unii care cunosc nu numai ce se cântă acum la radio şi la televizor ci şi alte cântece mai vechi care n-au fost nici înregistrate şi sunt în pericol de a se pierde (să se noteze sub fiecare cântec, descântec, etc, numele culegătorului şi al localităţii). Nu e obligatoriu, bineînţeles acest serviciu, numai dacă îţi e la îndemână. Mulţumiri. Cele bune Marin Sorescu. [2],,Bucureşti, 5 februarie 1978 Dragă prietene, Mulţumiri pentru gândurile bune şi pentru folclor. Sigur, de lucruri din acestea îmi e drag să citesc. Mă interesează ce mi-ai trimis şi dacă mai ai, pune-mi te rog la poştă. Le aştept şi pe cele ale elevilor. Nu te superi că te-am pus la treabă. Cele bune, Marin Sorescu. [3],,Bucureşti, 1978 Dragă prietene, Toate, cum să le zic, producţiunile literare pe care mi le-ai trimis mi-au plăcut şi mi le-am transcris în caietul meu. E bine că dai şi câte o explicaţie la cuvintele deosebite. Aşa se spune pe acolo corneci, conci? Cântecul cu,,dii, dii, dii, murgule, dii îl ştiam dar aceasta este o variantă frumoasă şi cu un parfum foarte oltenesc.,,marcu Viteazul şi Crivăţu este iarăşi o variantă interesantă şi poate-l rogi pe inimosul elev Truţă Florin din Lăcriţa să-ţi mai transcrie ori să-ţi împrumute caietul acela vechi. I-aş fi foarte recunoscător, întrucât lucrurile acestea mai lungi, mai epice, au cam dispărut (memoria noastră este tot mai scurtă) şi ce a fost notat în tinereţea bunicilor nu mai circulă astăzi. (Trimite-mi şi celelalte producţiuni chiar dacă nu ţi se par aşa de viguroase). Şi descântecele tale m-au încântat. La urmă voi face eu operaţia de-a vedea amănunţit ce a fost publicat şi ce nu mă interesează în definitiv şi ce folclor circulă într-o anumită zonă. Îţi mulţumesc mult pentru entuziasmul dumitale. Cu stimă deosebită, Marin Sorescu. Scrisoarea lui Marin Sorescu din 5 februarie

42 Decretul 83/1949 şi efectele imediate asupra marilor proprietari din Caracal şi împrejurimi Profesor Pătru Jeana C. N. Ioniţă Asan, Caracal Între experimentele propuse de sistemul comunist, colectivizarea agriculturii s-a dovedit a fi unul dintre cele mai complexe şi costisitoare, cu repercusiuni de lungă durată asupra dezvoltării societăţilor care au aplicat-o. Pornind de la un model teoretic, elaborat şi dezvoltat de intelectualii marxişti şi de politicieni străini de lumea satului, fenomenul colectivizării a fost tratat ca o componentă fundamentală în edificarea comunismului [1]. Uniformizarea societăţii implica şi o transformare a satului tradiţional, după un model industrial mai mult ideologic decât economic, după cum s-a dovedit ulterior. Liderii comuniştii au încercat să ofere procesului de colectivizare obiective cât mai reale, dar, din păcate pentru popor, scopul era unul politic. Trecerea de la o economie de tip capitalist la o agricultură socialistă a fost, de departe, proiectată în cabinetele sovietice. Astfel, în Directiva NK/003/1947 pentru ţările din orbita sovietică, se arăta că: Politica faţă de mica gospodărie ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit prin import. [2]. Modelul de agricultură pe care-l propuneau sovieticii avea la bază atât experienţa acumulată în anii războiului civil şi în perioada imediat următoare, cât şi experimentele efectuate în teritoriile ocupate în , în special în Ţările Baltice. Baza teoretică fusese elaborată de Lenin şi Stalin, pentru liderii comunişti est-europeni, chemaţi acum să o aplice, colectivizarea nu reprezenta un lucru nou, având în vedere intensa lor pregătire ideologică efectuată, sub supravegherea Cominternului, în perioada interbelică. Din punct de vedere instituţional, s-a recurs la implementarea structurilor de tip sovietic: colhozurile (fermele colective), având drept corespondent Gospodăriile Agricole Colective; sovhozurile (fermele de stat) Gospodăriile Agricole de Stat; tozurile întovărăşirile agricole; S.M.T-urile Staţiunile de Maşini şi Tractoare. Dacă mai existau ezitări cu privire la adoptarea unor anumite metode, consilierii sovietici aveau grijă să dea indicaţiile necesare [3]. Liderii comunişti români au infirmat zvonurile cu privire la o posibilă colectivizare, deşi erau evidente obiectivele lor cu privire la politica agrară, exprimate atât în perioada în care s-au aflat în ilegalitate programul partidului adoptat la Congresul de constituire din 1921, Congresul al V- Scânteia, 9 octombrie 1944 lea din decembrie 1931, diferite broşuri, ziare de partid -, cât şi în perioada [4]. 42

43 Politica declaraţiilor cotradictorii urmărea să creeze o stare de confuzie, de neîncredere în rămăşiţele democraţiei. Mai mult, guvernul dr. Petru Groza va aplica o reformă agrară [5] care a avut consecinţe de scurtă durată, dar care, în acea etapă, a oferit P.C.R. o imagine de devotat şi sincer apărător al intereselor ţărănimii. Treptat, pe măsură ce P.C.R. câştigă lupta cu democraţia, intenţia transformării socialiste a proprietăţii agrare devine evidentă. Victoria deplină a socialismului nu este posibilă atâta timp cât mai continuă să existe, la oraşe şi sate, proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, inclusiv a pământului [6]. Suportul juridic al politicii agrare a fost dat, în primul rând, de o serie de normative, cu caracter organizatoric, privind funcţionarea Ministerului Agriculturii, a grupelor de întrajutorare, a asociaţiilor simple anuale, a TOZ-urilor, a G.A.C-urilor, G.A.S-urilor, S.M.T-urilor, privind rolul sindicatelor, organizaţiilor de partid, de tineret, de femei, a Sfaturilor Populare etc. O caracteristică a acestor pachete de legi şi decrete a constat în faptul că ele au legiferat un lucru deja împlinit. Comuniştii români au aplicat tehnica faptului împlinit. Multe legi şi decrete, în loc să prefaţeze şi să creeze cadrul juridic necesar înfăptuirilor, au fost promulgate după câteva luni, când deja obiectul legii funcţiona. Decretul 33/22 mai 1948 [7] prin care s-a înfiinţat Administraţia Fermelor de Stat şi a Staţiunilor de Maşini a însemnat, de fapt, doar o schimbare de titulatură, întrucât încă din 1945 au fost înfiinţate fermele de stat şi staţiunile de închiriere a maşinilor agricole, iar prin Decretul Lege nr. 939/27 noiembrie 1946 a luat fiinţă Regia Autonomă a Exploatărilor Agricole, Zootehnice, a Industriilor Agricole şi Maşinilor (R.E.A.Z.I.M-ul) [8]. Potrivit proiectului de statut-model al G.A.C., elaborat de Comisia agrară în iulie 1949, înfiinţarea unei gospodării colective se făcea la iniţiativa ţăranilor, mai precis a unui comitet de iniţiativă local. Propunerea era transmisă, pe cale ierarhică, la Direcţia Gospodăriilor Colective din Ministerul Agriculturii, de aici ajungea la Comisia Agrară care verifica dacă erau întrunite condiţiile pentru înfiinţare, iar în caz afirmativ era supusă aprobării finale a Consiliului de Miniştri. Era un circuit destul de greoi, dar toate aceste verificări şi aprobări succesive reflectau prudenţa cu care era abordată colectivizarea, în acest stadiu. Comisia Agrară stabilea o serie de aspecte tehnice pe care trebuia să le îndeplinească activiştii care acţionau pe teren: comasarea terenurilor, pentru ca viitoarea G.A.C. să dispună de o suprafaţă compactă care să poată fi lucrată mecanizat, constituirea unei suprafeţe de teren arabil de de ha, pentru a avea eficienţă economică, cu o medie de minim 3 ha de Filă din Statutul model pentru înfiinţarea unei G.A.C. membru, completarea suprafeţelor deţinute de G.A.C. cu pământ de la stat, acolo unde era cazul. De asemenea, în acelaşi statut se prevedea că în gospodăriile colective nu pot fi primiţi chiaburi, ci numai ţărani săraci şi mijlocaşi. Membrii gospodăriilor colective vin în aceasta cu pământul pe care îl posedă şi cu inventarul agricol, păstrând doar o mică 43

44 suprafaţă de pământ, pe lângă casă, pentru zarzavaturi şi pomi fructiferi, un număr de vite, animale şi păsări de curte. Produsele obţinute urmau să fie distribuite în funcţie de munca depusă [9]. Înainte de promulgarea Decretului 83/1949 [10], au fost pregătite tabele cu cei ce urmau să fie expropriaţi, iar în noaptea de 2-3 martie 1949 echipe special au trecut la executarea decretului. În urma aplicării acestui decret, în cele 5 judeţe ale Olteniei au fost expropriate, conform tabelului [11]: Nr. Crt. Judeţul Nr. Expropri aţi Conace Moşii Ferme Supr. Expr. (arabil) Supr. Totală (arabil) fâneţe Păduri Cu domiciliu forţat 1 Dolj Gorj Mehedinţi Romanaţi Vâlcea Total De remarcat este faptul că mulţi dintre proprietari deţineau, la acea dată, suprafeţe ce depăşeau, cu mult, 50 de ha: inginerul Brătăşanu, din Urzica Mare 695 ha. Toţi proprietarii expropriaţi găsiţi la domiciliu au fost stabiliţi în oraşe, cu domiciliu forţat. Au existat şi situaţii în care au fost arestaţi: Anghelina Ecaterina din Braneţi sau judecaţi şi închişi: Nicolae Bârlănescu din Pleşoiu. Decretul 83/1949 a prevăzut pedepse între 5-15 ani muncă silnică şi confiscare averii acestora. Cu executarea decretului, conform textului, era însărcinat Ministerul Agriculturii, Ministerul de Justiţie (prin Judecătoriile populare, transformate- prin legea 5 din în tribunal popular ) şi Ministerul de Interne. Suprafaţa agricolă aflată sub incidenţa acestui decret a intrat în posesia statului care, ulterior, o va da GAS-urilor, instituţiilor şi întreprinderilor de stat, sfaturilor populare, unor ţărani săraci şi mijlocaşi în sistem de acord (dădeau statului 60% din producţie). În Caracal, mai multe familii au fost afectate de acest decret. Astfel, Constantin Predeţeanu [12], într-un interviu din anul 2008, Casa familiei Predeţeanu povestea drama familiei sale în anii instaurării 44

45 regimului comunist. Familia Predeţeanu a făcut parte din elita familiilor caracalene care se ocupau cu exportul de cereale, alături de familiile Betulescu cu aceasta se înrudea şi Borcescu. Reforma agrară din 1945 şi decretul 83/1949 nu au afectat familia Predeţeanu, pentru că pământul era distribuit fiecărui copil, astfel încât să nu depăşească 50 de ha (de altfel, niciunul dintre copiii Predeţeanu nu a avut mai mult de 17 ha, singurul care avea mai mult pământ 34 ha a fost tatăl celui cu care am stat de vorbă, deoarece fraţii- fiind plecaţi din Caracal- îl lăsaseră acestuia să-l administreze.din 1949, familia Predeţeanu a găzduit familia de învăţători Popescu, [13] din Vlădila. Această familie avea peste 50 de ha; a fost adusă, împreună cu alte familii expropriate, în clădirea Teatrului Naţional, fiecare cu ce a apucat să ia. A primit domiciliu obligatoriu în Caracal, la familia Predeţeanu, unde a stat un timp îndelungat. Din relatările domnului Constantin Predeţeanu, până prin când acesta a plecat la facultate- în casă s-au perindat mai multe persoane: soldaţi ruşi, doctorul Zamfirescu, adus de la Dăbuleni ca medic-şef la spitalul din Caracal, un subofiţer, un căpitan Mudura împreună cu soţia, un maior (şef cu Aprovizionarea la Unitatea de Tancuri). Din cele cinci camere, familia Predeţeanu 5 persoane (doi părinţi şi trei copii) locuia într-o singură cameră, celelalte patru fiind închiriate ; bucătăria era folosită în comun- de proprietari şi chiriaşi. Chiria era o afacere între Primărie şi Armată! O situaţie asemănătoare am întâlnit-o la familia Betulescu. Cei doi fraţi Nicu (inginer) şi Mitică erau cunoscuţi ca mari cerealişti ai judeţului Romanaţi. La iniţiativa inginerului agronom Nicu Betulescu, în Caracal a fost înfiinţată firma Fraţii Betulescu, având ca activitate comerţul cu cereale. N.Betulescu era un bun organizator şi întreprinzător, fiind ales primar al urbei în 1929 şi În această perioadă, în oraş a fost introdusă canalizarea [14]. Instaurarea regimului comunist a lăsat urme adânci, fizice şi morale, asupra familiei: casa inginer Nicu Betulescu a fost rechiziţionată de comandamentul rusesc în 1944, iar apoi a fost locuită de reprezentanţi de seamă ai noului regim, în frunte cu primul secretar Streinu. Între a fost sediul Casei Pionierilor, apoi muzeu de artă plastică. Celălalt frate, Dumitru (Mitică) Betulescu a fost închis foarte mulţi ani. Deşi prin Decretul 411/1964 se prevedea eliberarea ultimilor deţinuţi politici, încadrarea de deţinut politic i-a fost schimbată în cea de deţinut de drept comun, fiind eliberat abia în 1970, la peste 70 de ani. În casa de pe strada Andrei Şaguna, proprietate personală, Casa Popilian din Caracal Casa ing. Nicu Betulescu soţia şi cei doi copii au fost înghesuiţi în camerele mici (anexe) din spatele curţii. În casă 45

46 (naţionalizată), au fost găzduite diferite persoane: familia Drăgan, din Satu Mare (patru persoane, bărbatul era cadru militar),un domn,apoi o doamnă-ambii în vârstă, ultimii chiriaşi fiind membrii familiei Ştefan Năstase (director la IGO, patru persoane). În comuna Fărcaşele, decretul a fost pus în aplicare în aceeaşi noapte, de 2-3 martie Comisiile au fost organizate din timp şi au primit ordin să nu lase să iasă, din sat, moşierii. Erau formate din 5-6 persoane, localnici săracii şi leneşii satului - şi străinaşi. Ulterior, toţi cei implicaţi în această acţiune s-au ridicat. În fiecare dintre gospodăriile moşiereşti a fost rânduit să rămână o persoană din comisie. Noaptea moşierilor a fost diferită: cocoana-moşiereasă, din familia Popilian, a reuşit să iasă din localitate ascunsă într-o căruţă-mânată de Ion Pâslă, între sacii cu îmbrăcăminte şi mâncare, cu două trei zile înainte de aplicarea decretului şi să se ascundă la fratele ei din Caracal. Deşi căruţa s-a întâlnit, pe drumul dintre Fărcaşele şi Caracal, cu Costică al Larii şi cu soţia acestuia, ambii călări aveau ordin să nu lase moşierii să plece din sat -, totuşi a putut trece mai departe, deoarece cei doi soţi aveau încredere în Ion Pâslă. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu un alt moşier al satului - Dincă Stan - care a fost lăsat să plece cu numai câteva lucruri, într-o căruţă: o jumătate de sac de mălai, o jumătate de sac de făină, o albie, un ciur şi căldarea mare. Gospodăria a fost lăsată în grija lui Gârjă Alexandru, om sărac. Dintre cei care au luat parte la acţiunile de alungare a moşierilor din sat, unii au fost văzuţi- de către săteni- îmbrăcaţi în lucrurile celor expropriaţi, cazul boierului Radu Nicolae, iar alţii, întrun timp scurt, s-au ridicat din condiţia lor umilă, de săracii satului, la aceea de fruntaşi ai regimului [15]. Decretul 83/1949 a continuat reforma agrară din 1945 şi a deschis, în acelaşi timp, cartea suferinţei pentru mii şi mii de ţărani, fie ei chiaburi, mijlocaşi sau săraci. Colectivizarea, începută în 1949 şi încheiată după 13 ani, avea să desfiinţeze proprietatea privată ţărănească şi, mai mult decât atât, avea să distrugă satul românesccu toate valorile, spirituale şi morale, create de generaţii întregi. Ţăranul şi-a pierdut raţiunea de a fi; a devenit navetistul - permanent- al satului căruia nu îi mai aparţinea. Fără proprietate, nu mai avea rădăcini, nu mai avea responsabilitate şi nici răspuns la întrebarea pusă de Nicolae Betulescu, primar al oraşului Caracal. La nunta lui Dumitru Betulescu. străbuni: Ce aţi făcut cu pământul pentru care am trudit? Note : 1.Dan Cătănuş, Octavian Roske, Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, , Institutul Naţional Pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2000, p

47 2.Directivele de Bază ale NKVD pentru ţările din orbita sovietică. Moscova (STRICT SECRET) K-AA/CC 113. Indicaţia NK/003/47 3.În documentele studiate cu privire la colectivizare, apar doi consilieri sovietici pe probleme de agricultură, Veretenicov şi Ciumiciov 4.Cezar Avram, Politici agrare în Oltenia anilor Mutaţii socio-economice în satul românesc, Editura de Sud, Craiova, 1999, p Legea nr. 107 şi Decretul nr. 816 din martie Gheorghe Gheorghiu-Dej, Sarcinile Partidului Muncitoresc Român în lupta pentru întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi pentru transformarea socialistă a agriculturii. Raport făcut la şedinţa plenară a C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949, ediţia a II-a, Editura P.M.R., Bucureşti, 1952, p M.Of. nr. 117 din 22 mai Ibidem nr. 275/27 noiembrie REAZIM deţinea, în 1947, o suprafaţă de ha- din care teren arabil, ceea ce reprezenta 48,6% din suprafaţa totală deţinută. În 1948, sectorul de stat avea în posesie 9.030,7 mii ha suprafaţă totală, 38% din suprafaţa totală a ţării- care era de mii ha, din care 2.871,5 mii ha teren agricol. Calculat Anuarul Statistic al RPR 1957, Editura de Stat, Bucureşti, 1957, p. 58; Costin Murgescu, Reforma agrară din 1945, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1955, p Rezoluţia şedinţei plenare a C. C. Al P.M.R. din 3-5 martie 1949 asupra sarcinilor partidului în lupta pentru întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi pentru transformarea socialistă a agriculturii., editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, Decretul 83/1949 a fost promulgat în Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie A.N. Dolj, Prefectura Judeţului Dolj, serv. Administrativ, ds. 22/1949, p. 47, 51-63, ds. 205/1949, p. 31, secţia agricolă, ds. 197/1949, p. 1-63, ds. 81/1952, p Constantin Predeţeanu (n. 22 septembrie 1940 d. 2011) a făcut parte dintr-o familie de mari cerealişti caracaleni. Bunicul Eftimie Matei Predeţeanu, a ocupat funcţia de preşedinte al Monopolului statului pentru judeţul Romanaţi. A cumpărat pământ pentru copii a avut 6 copii -, ajungând la 80 de ha. A fost căsătorit cu Ana, fiica preotului Betulescu. 13.Familia Popescu se înrudea cu familia Predeţeanu, soţiile fiind surori. 14. Dumitru Botar, Poveştile Caracalului, editura Hoffman, Caracal, 2012, p Informaţii furnizate de Ghiţă Dumitru, pensionar, 78 ani, Ghiţă Ion, pensionar, 76 ani, Pâslă Ştefan, pensionar,76 ani, Fărcaşele, Olt, 22 februarie 2014 Şcoala Brebeni Sârbi (scurt istoric) Vasile Radian In comuna Brebeni, şcoala are o tradiţie îndelungată existând mărturii scrise ale funcţionării unei şcoli încă din anul Din Lista de stare a şcoalelor comunale din anul 1842, întocmită de un grup de cadre didactice din Slatina, rezultă că în satul Brebeni se afla în construcţie o şcoală, figurând la rubricile de este clădirea săvârşită sau începută sau de nu este înfiinţă şi materialul de construcţie, ca fiind nesăvârşită şi construită din nuiele. Sigur este faptul că, deşi a aparţinut după 1864 comunei Coteana, în localitatea Brebeni a existat aproape pe tot parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al 47

48 XIX-lea o şcoală cătunală, frecventată în anul 1897 de un numar de 55 de elevi, dintr-un total de 115 copii de vârstă şcolară (născuţi între 1884 şi 1890), această ultimă categorie fiind repartizată pe sate astfel: 82 copii de vârstă şcolară se înregistrau în satul Brebeni Sârbi, 32 în Brebeni Români, 31 în satul Puturoasa şi 11 în satul Ordoreşti (D.J.A.N.Olt, Dosar nr.4\ 1897, Recensământul copiilor în vârstă de şcoală, com. Coteana, filele 80-88), în majoritate fii de plugari (făceau excepţie patru copii, doi dintre ei fiii preotului Mateescu Alexandru, iar ceilalţi doi, fiii cârciumarului Mărculescu Ghiţă). La sfârşitul secolului al XIX-lea se distribuiau de către revizoratul şcolar al judeţului Olt cărţi pentru elevii premianţi, iar într-o circulară trimisă cu această ocazie învăţătorului diriginte de la şcoala Coteana, căreia îi erau arondate mai multe şcoli din judeţ (Stoicăneşti, Vespeşti, Poiana, Seaca, Beciu, Dudu, Văleni, cătunul Brebeni) este specificat şi dreptul şcolii cătunale Brebeni de a primi o parte din aceste cărţi (idem, Dosar nr. 4\1897, fila 21). Tot la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, în cadrul şcolii Brebeni aveau loc cercurile culturale, în funcţie de programare, tematica acestora fiind în anul 1904, fie rezumatul lecţiilor de istorie şi întrebuinţarea maşinii de scris, fie mijloacele cele mai nimerite ca obligativitatea să asigure frecventarea regulată, uzându-se mai puţin de amenzi şi, tot la aceste cercuri, aveau loc conferinţe sau lecţii practice cu subiecte ştiinţifice şi literare. Cercurile se desfăşurau în prima duminică a fiecărei luni calendaristice, în 1904 şcoala Brebeni fiind programată a susţine o asemenea activitate în prima duminică a lunii aprilie, în prezenţa revizorului şcolar. După desprinderea administrativă de com. Coteana, din anul 1908 în localitatea Brebeni învăţământul primar şi mai ales cel preşcolar cunosc o dezvoltare semnificativă. Astfel, între 1912 şi 1913 au existat în judeţul Olt 124 de şcoli cu 165 de posturi, din care un post la grădina de copii din Brebeni, fiind în acea perioadă printre puţinele localităţi din judeţ unde funcţiona o asemene instituţie de învăţământ, în condiţiile în care până în anul 1925 învăţământul preşcolar încă nu devenise obligatoriu. Vechea şcoală din Brebeni Sârbi a fost ridicată în anul 1902, având două săli de clasă. În prezent ea nu mai există, în locul ei construindu-se în anii 70 una nouă, actuala şcoală cu clasele I-VIII Brebeni. Din datele culese de la Arhivele Statului-Slatina am constatat existenţa unui material arhivistic limitat, comparativ cu cel referitor la şcoala Brebeni Români. Referinţe mai vechi despre această şcoală datează din anul 1922, respectiv data de 23 septembrie, când şcoala Brebeni Sârbi este menţionată ca funcţionând cu două posturi, postul I ocupat de Elena Rădulescu, învăţător definitiv şi postul al II-lea de înv. C. Marinescu, cu titlu provizoriu, aflat la acea data in concediu, bolnav fiind. Cursurile la şcoala Brebeni Sârbi în anul şcolar , nu începuseră, pentru că reparaţiile nu fuseseră definitivate. In anul 1924, Şcoala Brebeni Sârbi prezenta două posturi de învăţători (Marin Ţonescu şi Florica Georgescu) şi un efectiv de 127 copii de vârstă şcolară (Anuarul judeţului Olt, 1924). Incă din anul 1924 examenele de absolvire se desfăşurau la Şcoala Brebeni Sârbi, unde se prezentau şcolile Brebeni Români, Puturoasa, Coteana şi Ipoteşti, acest fapt 48

49 dovedind importanţa şcolii Brebeni Sârbi la nivelul revizoratului şcolar judeţean Olt. In anul 1924, examenul de absolvire desfăşurat la Şcoala Brebeni Sârbi a avut loc în prezenţa revizorului şcolar clasa a II- a, M. Iliescu.(Dosar\ , Şcoala primară mixtă Brebeni Români, fila 81). Trei ani mai târziu, şcoala avea la 27 octombrie două posturi şi două săli de clasă, iar întreţinerea localului de şcoală lăsa de dorit (acoperişul găurit, ploaia pătrunsese prin tavan, burlanele erau rupte, gardul ruinat, iar sala a II-a nu avea geamuri). O reparaţie majoră a scolii Brebeni Sârbi a avut loc în anul 1934, când s-a alocat din fondul Ministerului Instrucţiunii Publice suma de 5300 lei, celelalte şcoli din comună având localul nou (Brebeni Români, cu două săli de clasă şi o cancelarie şi Puturoasa-Teiş, cu o sală de clasă şi cancelarie), iar în anul şcolar s-a mai înfiinţat un post la Şcoala elementară Brebeni Sârbi, numărul total al cadrelor didactice ajungând la 3 (Marin Ţonescu gr.ii, Florica Arie de treierat (Brebeni). Crăciun gr. II, Otilia Ţonescu gr.i). Documente şcolare referitoare la şcoala Brebeni Sarbi se mai află în Registrul şcolar de inspecţie al Şcolii Primare Răducanu Simonide din anii La 2 aprilie 1941, şcoala Brebeni Sârbi funcţiona cu 5 posturi: înv.teodor Sellu, Otilia Ţonescu, Constanţa Nacu, Ilie Gheorghe, Alex. Crăciun, director fiind la acea data înv. Teodor Sellu. In anul şcolar , şcoala Brebeni Sârbi a fost centru de examinare pentru clasele a VII-a de la şcolile din localităţile limitrofe : Turia, I. C. Brătianu, Stejarul - Ipoteşti, Milcov- Prooroci.Avea o bibliotecă cu 70 de volume şi o cantină şcolară care asigura copiilor un dejun de două ori pe săptămână. Tot în acelaşi an şcolar este menţionat ca director locţiitor Alex. Crăciun (inv Marin Tonescu nu mai funcţiona din luna mai 1940), iar directorul locţiitor îndeplinea şi funcţia de secretar al Căminului Cultural Tache Protopopescu din localitate. In anul 1943, şcoala Brebeni Sârbi, avea în data de 4 martie tot un număr de 5 posturi, ocupate fiind de: înv. M. Tonescu la clasele a II-a şi a IV-a, înv. Otilia Tonescu la clasa a V-a, Alex. Crăciun clasele a VI-a şi a VII-a, Florica Crăciun - clasa I, Ilie Gheorghe - clasa a III-a şi Teodor Sellu - clasa a II-a. De asemenea, în acelaşi an, localul şcolii avea o curte şi o grădina spaţioasă, în suprafaţă de 75 ari, bine întreţinute, cu zarzavaturi, plantaţii de pomi fructiferi, parcele pentru legume şi ronduri pentru flori, dar şi numeroase dependinţe, reprezentate de o magazie de lemne, o sală de cantină şi se lucra la o fântână necesară pentru funcţionarea 49

50 unei băi cu duş rece şi cald, cheltuielile fiind făcute de Casa Şcoalelor din legatul testamentar al unui mare binefăcător, Răducanu Simonide. In anul şcolar următor, în data de 15 octombrie 1943, la şcoala Brebeni Sârbi se aflau pe terminate localul unei cantine - bucătărie, a unei săli de mese şi băi şcolare, iar în proiect era o pivniţă în care să se păstreze alimentele tuturor cantinelor din comună. Tot în anul 1943, la 15 oct., elevii ciclului supraprimar frecventau cursurile după amiaza, împărţiţi pe două grupe: băieţi (clasa a V-a, prezenţi 7 din 20 înscrişi, clasa a VI-a prezenţi 6 din 23 înscrişi, iar la clasa a VII, prezent 1 din 18 înscrişi) şi fete (clasa a V-a prezente 4 din 14 înscrise, clasa a VI-a prezente două din 9 înscrise, iar clasa a VII - a nici o elevă prezentă din 4 înscrise). La 15 februarie 1944, şcoala prezenta pe lângă cele cinci posturi bugetare şi un post de maestru de gospodărie, acest post fiind ocupat de Zorica Leanca, suplinitoare, absolventă a Şcolii Normale de Menaj. La postul de gospodărie de pe lângă şcoală se pregăteau diferite mâncăruri de către maestra de gospodărie ajutată de elevele mai mari din clasele a VI-a şi a VII-a, predându-le şi lecţii de menaj pe care elevele le transcriau în caietele lor. Se pregătea masa pentru 15 elevi şi pâinea pentru celelalte cantine din localitate, şcoala având un cuptor model. De asemenea, la lucrul manual elevii realizau împletituri din in, cânepa şi lână, vopsitul natural cu buruieni şi foi de ceapă şi cusături naţionale, în fiecare an având loc câte o expoziţie cu aceste lucrări. In anul următor, la 22 martie 1944, şcoala Brebeni Sârbi apare menţionată cu trei săli de clasă, iar director al Şcolii Primare Răducanu Simonide din Brebeni Sârbi era Marin Tonescu, inv. gradul al II-lea. Aproape 3 luni mai târziu, la 6 iunie 1944, cele 3 săli de clasă erau ocupate de armată, fiind întrebuinţate ca dormitoare. In sala cantinei funcţiona brutăria pentru ofiţerii încartiruiţi în localitate. Datorită situaţiei de atunci războiul -, prezenţa la cursuri era foarte redusă: o elevă la cursul primar şi 5 elevi la cursul secundar. Se constată, de asemenea, că şcoala avea 7 posturi ocupate de: Inv. Alex. Crăciun, înv. Otilia Tonescu, înv. Florica Crăciun, înv. Elena Draghinda, Orest Draghinda, Maria Procopie, Alex. Milian, unii învăţători fiind refugiaţi din Basarabia reocupată de sovietici. In acea perioadă de război cursurile se desfăşurau neregulat, din totalul de 217 elevi înscrişi, au urmat cursurile 156 elevi. La sfârşitul anului şcolar , pe 11 iulie 1944, Şcoala Brebeni Sârbi avea în proprietate o grădină şcolară în suprafaţă de 8506 m.p., pe care se cultivau varză, ceapă, cartofi, fasole, toate acestea fiind folosite la conservare pentru cantina şcolară şi un lot de 4 ha, iar în cadrul instituţiei de învăţământ funcţiona o bibliotecă şcolară ce însuma 133 volume, condusă de înv. Alex. Crăciun. La cantina şcolară se asigura un meniu zilnic alcătuit din ceai cu pâine şi mâncare caldă la un număr de 15 elevi. In vara anului 1944, la 28 iulie, în localul Şcolii Primare Brebeni Sârbi funcţiona Căminul de Zi, acest cămin fiind creat pentru a veni în ajutorul familiilor cu copii mici între 3 şi 7 ani. Au fost găsiţi un număr de 20 elevi prezenţi din totalul de 26 înscrişi. Localul Căminului de Zi din cătunul Brebeni Sârbi a fost întreţinut de Regimentul 17 artilerie, care era cantonat în localitate, armata aducând paturi 50

51 individuale şi aşternuturi curate. Pentru munca de cămin au fost repartizate douăsprezece învăţătoare, printre care şi Elena Daphind, refugiată de la Cernăuţi, însărcinată cu conducerea căminului. Un an mai târziu, în 1945, la Şcoala Brebeni Sârbi, cu stăruinţa şi la iniţiativa învăţătorului Alex. Crăciun, secretar al Comitetului şcolar din 1938, se construiseră deja o baie populară, lucru foarte rar la o şcoală, localul unei cantine şcolare compus dintr-o sală de mese, un cuptor de pâine, o cameră remiză şi o pivniţă, existând, de asemenea, cărămida, varul şi fundaţia turnată pentru încă o sală de clasă. In acelaşi an, şcoala Răducanu Simonide din Brebeni Sârbi figura ca şi centru de examinare pentru clasele a VII-a. La data de 18 iunie 1944 s-au prezentat pentru examinare, la şcoala Brebeni Sârbi, 55 de elevi de la şcolile Coteana, Milcov Deal, Ipoteşti, Milcov Prooroci, Stejarul - Ipoteşti, Brebeni Sârbi şi Brebeni Români. De la şcoala Brebeni Români s-au prezentat 6 elevi din 9 înscrişi, un elev obţinând calificativul FB, un altul calificativul B şi 4 elevi au obţinut calificativul mulţumitor. După Al Doilea Război Mondial, în anul 1949, la Şcoala elementară Brebeni Sârbi erau angajate 12 persoane, 3 profesori (Barbu Dumitru fizicăchimie, Ilica Domnica - lb. română, Crăciun Alexandru geografie, sport şi muzică), 4 învăţători (Crăciun Florica, Ţonescu Otilia, Sellu Teodor, Ţonescu Marin), o maestră (Leanca Zorica), o conducătoare (Barbu D. Ana), un secretar şi doi oameni de serviciu (Dosar\ Ştate de plată, liste plată, fila 126), iar în anul 1950, Şcoala Brebeni Sârbi funcţiona într-un local propriu cu 4 săli de clasă, o cancelarie, cantină şi o baie şcolară. Tot în anul 1950 grădiniţa de copii se afla într-o sală mică a şcolii elementare, existând în acelaşi an şi o grădiniţă sezonieră cu cele 30 locuri ocupate, care îşi deschidea cursurile pe 29 mai, cu un personal alcătuit din: educatoare, bucătăreasă şi două eleve de la ciclul II pentru supravegherea copiilor la masă. Pe data de 7 mai 1950 s-a înfiinţat unitatea de pionieri a Şcolii elementare Brebeni Sârbi, eveniment marcat de prezenţa instructorului judeţean de partid N. Alecu şi a directorului şcolii care au vorbit Învăţătorul Ion Năstase. despre rolul pionierilor în RPR şi îndatoririle lor. Tot la aceasta şcoală funcţiona secţia Arlus, difuzând materiale şi cunoştinţe,din totalul celor 258 elevi, 64 erau membri Arlus cu carnete( Raport activitate nr.376\ 22 aprilie 1950,dosar probleme agricole\ 1950, fila 43). Asociaţia Română pentru Legături cu URSS (Arlus) se ocupa cu promovarea materialelor filoruse, fiind de fapt un instrument de rusificare (sovietizare) a României, un motor al maşinăriei agitatorice comuniste ce a funcţionat mai ales în primii ani ai noului regim şi dispunea nu numai de publicaţii, dar şi de instituţii care urmăreau un singur scop şi anume cel propagandistic. Majoritatea cadrelor didactice a fost obligată să participe la 51

52 acţiunile politice, social - economice, dar mai ales culturale întreprinse de noile organe ale puterii de stat, urmând modelul sovietic de transformare a gândirii şi practicii sociale Cadrele didactice din comuna Brebeni participau activ la diferitele acţiuni desfăşurate în cadrul Căminului cultural din localitate, redenumit Filimon Sârbu după 1947 [Sfatul popular al comunei Brebeni, în urma unei adunări populare din 4 iulie 1954, începe actiunea de construire a unui Camin Cultural nou, lucrare propusa încă din anul In anul 1954 se fixase terenul construirii Caminului cultural şi, după un plan, s-a jalonat cu ţăruşi temelia viitoarei construcţii. Tot în acest an, căminul cultural Brebeni, anterior costruirii celui nou, funcţiona în casa înv. Teodor Sellu, directorul căminului cultural din acea perioada fiind Neagoe Maria, transferată din funcţia de mânuitore de cărţi de la Biblioteca Centrală Raională la Căminul cultural Filimon Sârbu din Brebeni(Arhiva Consiliului Local, Dosar nr. 5\1954- probleme de secretariat, decizia nr. 103 din 2 IV 1954). Dacă în anul 1952 devizul total al lucrărilor la Căminul cultural Brebeni a fost estimat la lei, în anul 1958 când procentul lucrărilor executate era de 90 la sută, această sumă a crescut, valoarea totală a lucrărilor ajungând la lei (Dosar\ dări de seamă contabile, fila 31). Lucrările la Căminul cultural au continuat şi în anul 1960, când, în darea de seamă privind executarea contribuţiei voluntare pe acelaşi an s-a hotărât terminarea lucrărilor de finisaj, construind-se deja camera aparatului de proiecţie, iar adunările populare se desfăşurau în localul noului Cămin cultural (Dosar\1960-lucrări sesiuni ordinare ale sfatului popular Brebeni fila 451). Din comitetul de iniţiativă care răspundea de bunul mers al lucrărilor la Căminul cultural faceau parte ( Dosar nr. 10\1955- lucrări adunări populare pentru autoimpunere, fila26): Crăciun Alex., Precupeţu Ilie, preot Fl. Rădulescu, preot Mateescu Grigore, Pandele Ene, iar comisia de revizie aleasă în cadrul adunării, comisie care verifica situaţia încasărilor în fiecare lună, era alcătuită în cea mai mare parte din salariaţi : Florica A. Crăciun şi Ionescu Marin, învăţători, Florea Vâlcu, casier COOP., Obrogea Gh., casier depozitul de armăsari Brebeni etc. Căminele culturale se constituiau în instituţii în cadrul cărora se desfăşurau activităţi şcolare cu un caracter cultural, organizate de cadrele didactice, viciate însă de o serie de acţiuni de îndoctrinare a ţărănimii muncitore, de promovare a urii împotriva duşmanilor de clasă, a superiorităţii societăţii comuniste etc. Căminul cultural din comuna Brebeni, în anul 1950, avea sediul propriu în casa înv. Teodor Sellu, în două camere spaţioase, ocupate abuziv de regimul comunist, potrivit amenajate, cu mobilier ca pentru început, având o bibliotecă cu 726 volume (Dosar nr. 4, dare de seamă Cămin cultural, fila 14). In cadrul fondului de carte predominau cărţile cu un conţinut social politic şi ştiinţific, reprezentând 56 la sută, iar literatura pentru copii deţinea un procent foarte redus, 3,2 la sută. Interesant era şi modul în care erau difuzate cărţile, fie la cerere, fie prin aşa zisele colective de difuzare. Satul a fost împărţit în trei sectoare, la fiecare sector activând câte un colectiv de difuzare. Cartea se ducea cititorului 52

53 acasă de 3 ori pe lună de către responsabilul de sector, care ulterior la 10 zile le strângea (Dosar nr. 4\ , fila 15). Acest ultim sistem de difuzare, normal, a fost cel care a dat roade, în sensul că numărul cărţilor ajunse la cititori a crescut cu 600 la sută numai în luna mai a anului 1950, sigur fiind faptul ca au fost distribuite, dar nu şi dacă aceste cărţi au fost şi citite. In situaţia politică, dar mai ales economică de atunci (cotele, impozitele, contribuţia voluntară în muncă şi bănească, controlul sovietic, seceta prelungită din anii etc.), aceste activităţi desfăşurate de activul căminului cultural din Brebeni, reprezentate de citirile în colectiv, separat cu membrii GAC, susţinute în fiecare zi de către lectori cu lecturi din Scânteia, Scânteia Satelor, Albina, Îndrumătorul, broşuri etc, de serile şi manifestările culturale, erau departe de a trezi interesul locuitorilor comunei Brebeni. Astfel, în echipa corală a Căminului Cultural deşi au fost înscrise 48 persoane, la repetiţii participau sub 50 la sută, procent care a scăzut continuu, iar la serile culturale, acestea aflându-se la ore nepotrivite (se desfăşurau în fiecare miercuri între orele 19-20), participarea era foarte redusă. De asemenea, în cursul lunii mai, anul 1950 s-au citit 109 cărţi, de fapt ele au fost distribuite, iar cea mai mare parte a cititorilor a reprezentat-o categoria plugarilor (60,7 la sută), urmată la distanţă mare de cea a elevilor (29,7 la suta) şi a intelectualilor (8,3 la suta). Statistica, adevărată sau nu, venea să confirme directivele PMR privind setea de cunoaştere a clasei ţărăneşti şi în acelaşi timp să justifice acţiunea de culturalizare a maselor populare iniţiată de organele puterii de stat. In luna mai a anului 1950, pentru căminul cultural era folosită numai una din camerele aparţinând Casei Sellu, cea de-a doua având nevoie de reparaţii, interiorul fiind pavoazat potrivit cerinţelor, iar ca mobilier prezenta un dulap bibliotecă, o masa şi două scaune. Personalul încadrat, responsabil cu activitatea Căminului Cultural era constituit în cea mai mare parte din cadre didactice (Barbu Dumitru - director, Moldoveanu Gabriel, Ilica Domnica, Crăciun Alexandru - responsabili de echipele corală, teatrală şi jocuri), dar şi din oameni ai muncii: bibliotecarul, de profesie plugar, şi 4 reprezentanţi ai organizaţiilor de partid, aceştia din urma fiind cei care controlau de fapt orice acţiune în comună). Comitetul provizoriu al comunei Brebeni realiza periodic un plan de muncă, plan care avea ca punct de plecare Îndrumarul pentru întocmirea planului de muncă nr. 278 al Comitetului provizoriu judeţean Olt din 3 ianuarie 1950, în cadrul acestuia punându-se un accent deosebit pe munca culturală prin înfiinţarea în fiecare sat de cămine culturale sau case de lectură, desfăşurarea în fiecare duminică a şezătorilor culturale, înfiinţarea de echipe de joc, cor, teatru, organizarea unor seri culturale cu o tematică impusă (cadrele didactice erau cele cărora le revenea sarcina de a ţine conferinţe nu numai despre agricultură, dar şi despre transformarea socialistă a agriculturii, combaterea misticismului şi superstiţiilor, popularizarea realizărilor din URSS, a gospodăriilor agricole colective şi a legilor noi, de interes general - Dosar nr. 4\1950, fila 36). Mai trebuie subliniat faptul că, regimul comunist instaurat în ţara noastră după ultimul război mondial a profitat din plin de prestigiul dascălilor în rândul ţărănimii pentru 53

54 a instaura noile structuri de organizare a societăţii româneşti, structuri bazate pe modelul sovietic. In acest sens, pentru alegerile din 3 decembrie 1950 (alegerea deputaţilor locali în sfaturile populare), în comuna Brebeni s-a stabilit un plan de munca cu sarcini concrete şi au fost înfiinţate pentru a duce la îndeplinire acest plan 5 echipe de salariaţi, responsabilii acestor echipe făcând parte din colectivul de cadre didactice al scolii Brebeni: Moldoveanu Gabriel, Barbu Dumitru, Doran Vasile (Ordoreşti), Ionescu Florica şi Pârşan Maria (Puturoasa). Toate rapoartele şi dările de seama întocmite de directorii Şcolilor din Brebeni după 1949, cuprind referiri la manifestările şcolare pe care colectivele de cadre didactice împreună cu elevii le desfăşurau fie la Căminul Cultural, fie la sediul recentei înfiinţate gospodării agricole, Partizanii Păcii. Serbările şcolare erau o ocazie de promovare a ideologiei comuniste, a prieteniei cu URSS, piesele de teatru jucate de elevi şi dansurile populare erau mai ales ruseşti (Darul Colhoznicei este piesa jucata de elevii Şcolii Brebeni - Sârbi, la sediul GAC, pe 22 aprilie 1950, iar Alex. Crăciun a vorbit despre marea importanţă a gospodăriei colective, asemenea serbări având loc de două ori pe lună). De asemenea, în perioada recoltatului grâului (verile anilor 50) cadrele didactice participau ca responsabile ale posturilor de prim ajutor la ariile de treer (Ionescu Florica, Ţonescu Otilia, Crăciun Florica etc.) şi tot în această perioadă se puneau la dispoziţia ţăranilor muncitori din Brebeni în mod gratuit ziare (4 ziare Scânteia şi 6 ziare România Liberă), care se distribuiau la arii printr-un delegat, obligatoriu în ziua primirii (Serv. PTTR, secţia difuzarea presei, fila 242). In anul 1956, constatându-se o mai slabă activitate culturală la arii, comparativ cu ceilalţi ani, directorul şcolii de la centru era obligat ca în timpul cel mai scurt să mobilizeze cadrele care nu erau în concedii şi a-i planifica la arii unde să stea de vorbă cu cetăţenii, să citească presa şi să ducă o muncă intensă pentru transformarea socialistă a agriculturii, iar brigada artistică de agitaţie să dea programe artistice la arii (Dosar nr. 6\1956-lucrări agricultură, fila 58). Conform ord. nr din 6 nov al Regiunii Argeş, Secţiunea învăţământ, li s-a trasat ca sarcină directorilor de şcoli din comuna Brebeni, alfabetizarea unui număr de 442 persoane din analfabeţii recenzaţi, fiecare şcoală având un catalog al analfabeţilor, numele responsabilului, data şi ora unde s-a ţinut cursul (C. L. Dosar\1950, probleme agricole, fila 50). In satul Brebeni Sârbi se înfiinţează imediat 6 centre de alfabetizare unde activau 6 învăţători, cărora le erau repartizaţi circa 400 de analfabeţi. In această acţiune de alfabetizare se întâmpinau mari greutăţi nu numai din cauza lipsei de materiale (abecedare, creioane şi maculatoare), dar şi datorită dezinteresului manifestat de cei care răspundeau de acest proces, cadrele didactice neprimind nici un ajutor din partea Comitetului Provizoriu Brebeni şi a Organizaţiei de bază a PMR (Dosar\1950- probleme agricole, fila 50), iar numărul de analfabeţi repartizat era prea mare pentru un singur cadru didactic, numai în cătunul Puturoasa fiind 56 de analfabeţi de care răspundea un singur învăţător (fila 52, raport activitate, noiembrie 1950). Un an mai târziu, la 17 februarie 1951, în comuna Brebeni se înfiinţează Comitetele de Alfabetizare, aflate sub directa supraveghere a 54

55 reprezentanţilor regimului comunist pe plan local. Neştiutorii de carte din comună au fost împărţiţi pe 13 grupe în care erau incluşi 490 analfabeţi de care răspundeau 13 învăţători şi cei care controlau şi informau organele superioare de partid despre activitatea cadrelor didactice implicate în această acţiune: secretarul organizaţiei de bază PRM, secretarul UTM, secretara UFDR, preşedintele Frontului Plugarilor etc. Cu toate noile măsuri luate de organizare a procesului de alfabetizare, cadrele didactice încă trebuiau să se deplaseze la fiecare analfabet acasă, de cele mai multe ori chiar analfabeţii colectivişti nu îi primeau, aceştia spunând ca sunt ocupaţi, aşa cum au fost cazurile de la Puturoasa menţionate de înv. Pârşan Maria ( C. L. Dosar\ carnet copier pentru transcrierea proceselor verbale de şedinţă ale Sfatului popular Brebeni, nepag.). In 1953, anul de alfabetizare se deschidea pe 20 noiembrie. Tot în acest an s-a înfiinţat Comisia Comunală de Alfabetizare, care îndruma şi controla desfăşurarea cursurilor pe baza unui plan de muncă întocmit de secretarul comisiei, se îngrijea de baza materială a acestor cursuri şi urma să sprijine în muncă personalul didactic, pentru ca susţinerea cursurilor să nu se mai facă individual, ci în şcoală sau pe centre de case între orele (C. L. Dosar\ acte financiare, procesul verbal din 20 noiembrie 1953, fila 383). După 1960, învăţământul agricol de masă ia amploare, locul cadrelor didactice în organizarea acestor activităţi fiind luat, temporar, de specialişti. Intre 1962 şi 1963 învăţământul agricol se desfăşura într-o sală neîncăpătoare a fostului GAC,,Răscoala Invăţământul era împărţit pe două cercuri, unul la Brebeni - Sârbi şi altul la Brebeni Români. Materialele documentare erau întocmite sub îndrumarea ing. agronom Manach Octavian şi pentru că interesul cursanţilor era foarte scăzut, erau propuse cicluri de conferinţe cu caracter agricol în cadrul Căminului cultural Brebeni. Tot în anii 60 ai secolului trecut erau scrise Rapoarte informative privind situaţia învăţământului instructiv educativ pe trimestre, iar în anul 1963 au fost distribuite gratuit Elevi din Brebeni la Tv. Favorit 2012 manuale pentru clasele I-VII (C. L. Raport de activitate din 15 aprilie 1963-Dosar şedinţe de Comitet executiv, fila 80) şi au fost luate măsuri ferme pentru elaborarea manualelor şi programelor la un nivel care să corespundă educaţiei comuniste, lecţiile de limba română, rusă, istorie, ştiinţe ale naturii, fiind legate de procesul de transformare revoluţionară a societăţii, de lupta grea şi plină de abnegaţie a clasei muncitoare etc. Un exemplu de denaturare a conţinutului ştiinţificometodic al noilor manuale şcolare prin impunerea unor norme de abordare ideologică 55

56 (educaţia comunistă), erau şi lecţiile de geografie prin care se căuta a se trezi interesul şi dragostea elevilor pentru unităţile socialiste, insistându-se asupra lecţiilor care oglindeau marile realizări economice şi culturale din URSS şi din alte ţări cu democraţie populară. Noile manuale şcolare scoteau în evidenţă exploatarea oamenilor muncii din ţările capitaliste şi persecuţiile rasiale din aceste ţări, inoculând în mintea copiilor superioritatea regimului democrat popular. In cadrul muncii metodice, cadrele didactice de la şcolile din Brebeni erau obligate să participe la învăţământul ideologic de la centrul Coteana, iar tematica lecţiilor deschise şi nu numai, trebuia să îndeplinească un criteriu fundamental şi anume să se desfăşoare la un nivel cât mai înalt din punct de vedere ideologic şi politic (C. L. Dosar şedinţe de comitet executiv\ , fila 81). In anul 1965 se constată din nou o participare semnificativă a cadrelor didactice la activităţile cultural educative ce se desfăşurau sub îndrumarea organelor de partid şi de stat, în baza obiectivelor existente în planul de muncă al comitetului executiv al Sfatului popular Brebeni, în cadrul căruia se concepea un plan cultural educativ, care apoi era defalcat pe trimestre şi luni calendaristice. Activitate avea mai mult un caracter politic şi nu unul cultural, în sensul că, la căminul cultural erau afişate cu regularitate documentele în legătură cu cel de-al IX- lea Congres al PCR şi erau ţinute conferinţe pe marginea documentelor de partid. Cadrele didactice erau obligate să susţină conferinţe atât la Căminul cultural cât şi la sediul CAP, în mare parte aceste conferinţe aveau o tematică de strictă specialitate agricolă, personalul didactic suplinind în acea perioadă lipsa de specialişti din acest domeniu (Cultura plantelor tehnice, Cultura roşiilor timpurii, tematică realizată de Gurău C., Mustăţea V., Pârşan Maria etc). Puţine dintre materiale prezentate aveau un caracter pur ştiinţific, unul singur se remarca în acest sens în tematica conferinţelor susţinute în intervalul 1 mai 1 noiembrie 1965 şi anume Semnele cereşti şi strălucirea lor, material întocmit şi prezentat de Mustăţea V. In cadrul serilor literare desfăşurate periodic şi susţinute de cadrele didactice erau prezentate de obicei atât elevilor cât şi ţărănimii muncitoare, romane care nu aveau o valoare artistică, dar care prezentau într-o lumină feerică viaţa minunată a clasei muncitoare în perioada comunismului ( Drum deschis de S. Nedelcu, Bariera de T. Mazilu etc.). In acelaşi plan de muncă exista şi o rubrică reprezentată de Munca cu filmul. Pentru prima dată, începând cu anul 1965, în comuna Brebeni, se popularizează cea de-a 7-a artă, existând la 31 august 1965 un aparat de proiecţie a filmelor în satul Brebeni Sârbi şi, în acelaşi timp, s-au luat măsuri ca şi celelalte sate să beneficieze de acest act cultural, urmând ca la fiecare şcoală, într-o sală de clasă, să ruleze câte un film pe săptămână. Astfel, la 1 noiembrie 1965 prin Hotărârea nr. 11 emisa de Sfatul popular Brebeni se decidea ca una din sălile de clasă de la şcoala din Brebeni Români să fie folosită pentru prezentarea de filme o dată pe săptămână. În conformitate cu indicaţiile de la judeţ, se afişau cu regularitate programele filmelor pe timp de o lună şi se prezentau două conferinţe având ca teme Prezenţe româneşti peste hotare şi Dezvoltarea 56

57 cinematografiei româneşti. Afişele se primeau în acelaşi timp cu filmele, dar existau şi situaţii în care unele filme nu aveau afişe şi atunci se apela la modele tipărite, completându-se numai titlul filmului şi producţia, celelalte informaţii legate de distribuţie şi regie, lipseau. Filmele care urmau să ruleze în comună erau trimise prin poştă, săptămânal, de Intreprinderea Cinematografică Olt, cu sediul în Slatina. De organizarea difuzării filmelor în localitate s-au ocupat de-a lungul timpului, mai ales în anii 60 şi 70, operatorii de filme, printre care şi prof. Naidin Marin. Filmul era un moment de sărbătoare, mai ales sâmbăta şi duminica, îşi aminteşte dl. prof. Naidin Marin, iar Căminul cultural a fost arhiplin o săptămână întreagă când a rulat filmul indian O floare şi doi grădinari. De la Slatina, atunci când se distribuiau filme mai deosebite şi care trebuiau promovate, venea în sat Caravana cinematografică cu aparatură proprie, transportată într-o maşină specială şi care, circulând pe străzile principale, anunţa prin staţie tipul şi titlul filmului, ora şi locul desfăşurării acestuia. Personalul caravanei era compus din şofer şi operator. Vara proiecţia filmelor avea loc, uneori, în aer liber, ecranul mare de pânză albă al căminului cultural, fiind înlocuit de unul din pereţii şcolilor Brebeni Români sau Sârbi. Biletele se luau direct de la Slatina, iar operatorul făcea lunar decontul la aceeaşi Întreprindere Cinematografică din Slatina. Odată însă cu apariţia televizorului, interesul localnicilor faţă de proiecţia filmelor la Căminul cultural scade treptat, numai în anul 1972, în localitatea Brebeni existau 419 televizoare şi 782 abonamente de radio, numărul acestora crescând semnificativ în anii ce vor urma. Pentru biblioteca dumneavoastră Recent a avut loc la Librăria Mihai Eminescu din Bucureşti lansarea volumului Pan Vizirescu o viaţă pentru o idee, scris de către d-na Nina Cosmulescu, cea de a două soţie a lui Dan Cosmulescu, nepot al celui evocat. Cartea a apărut la Editura Sitech din Craiova şi, pe parcursul celor 344 de pagini atractive, chiar suculente, prezintă, pe lângă viaţa şi personalitatea lui Pan Vizirescu şi a numeroasei sale familii din care provenea, şi pe cea a familiei Cosmulescu. D-na Nina Cosmulescu a aflat majoritatea acestor informaţii din publicaţiile şi manuscrisele lui Pan Vizirescu, din mărturisirile soţului său, Dan Cosmulescu şi ale celorlalţi membri ai familiei. Cartea abundă de întâmplări, personaje, imagini, descrieri topografice etc. etc., care te întorc în timp şi te fac să îţi aminteşti de persoane pe care le-ai cunoscut cândva şi să simţi parfumul sau mireasma epocilor trecute din această parte a Olteniei. Volumul este atât de legat de Slatina, de Piatra-Olt, de Braneţ, de Pîrşcoveni, de Osica de Sus, de Slătioara etc. încât i-am reproşat autoarei că nu a invitat la această lansare şi pe reprezentaţii culturii din judeţul Olt, pe care îi ştiu receptivi la astfel de evenimente. 57

58 Explicaţiile sale au fost nelămuritoare, încât eu am rămas cu două semne: al întrebării şi al mirării. Se cuvine a se organiza lansarea acestei cărţi chiar în oraşul despre care se vorbeşte cel mai mult în ea, Slatina. Apreciez că 70-80% din personajele care freamătă în această carte, făcând-o spumoasă, uneori captivantă, sunt din jud. Olt. Dacă la lansarea de care am amintit am fost 10 persoane şi am luat cuvântul trei, sunt convins că la Slatina nici o sală nu ar fi prea mare pentru publicul amator, mai ales că mulţi dintre aceştia cunosc drama intelectualului Pan Vizirescu, cel care s-a claustrat în podul casei lui Dan Cosmulescu timp de 23 de ani. Şi pentru că Dan Cosmulescu mi-a fost prieten şi colaborator apropiat închei succinta mea prezentare cu declaraţia făcută de autoare:,,dedic această carte memoriei soţului meu, Dan Cosmulescu, datorită căruia a putut supravieţui familia Vizirescu. (Jean Lupu) Sâmbătă 12 aprilie 2014 a avut loc în comuna Vâlcele din judeţul Olt lansarea volumului,,la fântâna naltă, Vâlcele Colectivizarea forţată a satelor, de Costel Vasilescu şi Sabina Elena Vasilescu, volum prefaţat de părintele Tudorilă Mihalache de la parohia,,ungureni din Craiova şi membru al Uniunii Scriitorilor. Cartea descrie momentele dramatice prin care au trecut locuitorii din Vâlcele în anii colectivizării forţate când mai mulţi localnici au fost împuşcaţi în faţa căminului cultural din localitate pentru că s-au opus colectivizării- caz unic în Oltenia. La Vâlcele au fost aduse trupe de securitate, peste 400 de miliţieni, toată securitatea regiunii Argeş, toată Şcoala de Miliţie de la Drăgăşani, la Vâlcele au fost masate forţe de represiune ale partidului, până la Vâlcele au fost aduse şi tancuri, şi tunuri, legate de maşini. La Vâlcele au existat 30 de oameni arestaţi, a căror pedeapsă însumează peste 120 de ani. Atunci au fost cinci împuşcaţi şi patru morţi. Trei pe loc şi unul a murit ulterior, în puşcărie, la Periprava. Autorul- originar din localitate şi fiica sa, în urma unui efort de documentare meritoriu prin arhive şi printre martorii acelor evenimente, strâng între paginile acestui volum mărturii zguduitoare despre fapte petrecute în această localitate olteană, adevărată capitală a rezistenţei ţărăneşti. Radu Ciuceanu-,,Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia, vol.ii, III, IV, V. Volumele cuprind documente din arhiva C.N.S.A.S. (interogatorii din timpul detenţiei membrilor Mişcării de Rezistenţă, note informative şi rapoarte ale Securităţii cu privire la activitatea acestora în penitenciare şi după eliberare). Vol II (447 pagini) cuprinde un numar de 270 documente datate între 1 ianuarie 1949 si 18 noiembrie Documentele de faţă provin din fondurile "D" (Documentar) şi "P" (Penal) ale arhivei Serviciului Român de Informaţii (ASRI). Documentele din acest volum reflectă mecanismul abuziv şi represiv al proaspăt înfiinţatei Securităţi care a continuat marele proces al Mişcării Naţionale de Rezistenţă din 58

59 1948, după modelele instanţelor staliniste de exterminare a adversarilor politici. Rolul de figurant a fost jucat într-o excelentă interpretare de către Justiţie implicată în procese de răsunet la scară naţională - vădit în volumul de faţă prin procesul grupului Carlaonţ, perceput ca fiind de o largă sonorizare cel puţin pentru Oltenia. În aparenţă, procesul se structurează pe etapele clasice ale oricărui proces: un rechizitoriu contrafăcut, un interogatoriu voit deficitar, cu lipsa totală a martorilor apărării, iar cei ai acuzării calati pe conţinutul rechizitoriului.documentele din volum fac evidenţa pe de o parte a metodelor de tortură folosite de Securitate pentru smulgerea declaraţiilor inculpaţilor, iar pe de altă parte ele ilustrează încărcătura morală dată de figuri emblematice ale istoriei rezistenţei anticomuniste din Oltenia cum ar fi elevul-ofiţer Sergiu Mandinescu, maiorul Lucian Dimitriu, colonelul Ştefan Halalau sau capitanul Iancu Robu."Demascările" sunt prezente în rândurile documentelor de top ale acestui volum, ele stau mărturie înaltului grad de temperatură fizică şi psihică la care s-a ridicat tortura în iadul Gulagului românesc. Volumul III beneficiază de un studiu introductiv al lui Constantin Ciuceanu, un veteran al Mişcării Naţionale de Rezistenţă din Oltenia care comentează punctual scopurile şi mijloacele pe care grupul "Rezistenţa" le-a avut în vedere şi care ar fi urmat sa ducă la o acţiune naţională alături de trupele anglo-americane în eventualitatea unui conflict între U.R.S.S. şi puterile aliate. Documentele de faţă prezintă destine ale foştilor membri ai Mişcării Naţionale de Rezistenţă din Oltenia, grupul Carlaonţ (Rezistenţa), aflaţi în timpul detenţiei, supuşi la anchete şi demascări trecuţi prin infernul Piteştilor - în paralel cu destine ale acelora care din varii motive deşi au fost organizatori şi membri M.N.R.O. nu au fost arestaţi rămânând într-o "libertate" supusă supravegherii Securităţii, cu semnături celebre, Al. Nicolschi şi Mihai Pacepa. Acest volum de documente întregeşte cronica însângerată deschisă de sistemul totalitar de tip comunist, completând universul concentraţionar românesc. În Aula Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca s-au lansat la 26 februarie 2014 cele două volume ale istoricului Nicolae Stoicescu (născut la Slatina la 30 noiembrie 1924) intitulate 59

60 ,,Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Transilvania (Ed. Andreiana, 2012). După ce autorul reuşise publicarea volumelor similare pentru Muntenia şi Moldova, încetează din viaţă lăsând în manuscris lucrarea despre Transilvania. Prin bunăvoinţa soţiei regretatului istoric, d-na Lidia Popiţa-Stoicescu, manuscrisele sunt oferite Î.P.S. Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolit al Ardealului şi părintelui profesor Vasile Oltean, directorul Muzeului,,Prima Şcoală Românească din Şcheii Braşovului spre a finaliza munca istoricului N. Stoicescu şi a le publica. Lucrarea, prin bibliografia inedită şi sursele cercetate în arhivele străine, este o inegalabilă şi unică enciclopedie a localităţilor şi monumentelor medievale din Transilvania. La lansare au participat Î.P.S. Mitropolit Laurenţiu, Î.P.S.Andrei, academicianul Ioan Aurel Pop- rectorul Universităţii,,Babeş- Bolyai, pr. prof. univ. dr.ioan Chirilă, pr. prof. dr. Vasile Stanciu, pr. prof. dr. Vasile Oltean, Lidia Popiţa-Stoicescu, numeros public. Nicolae Stoicescu, fost ambasador, fost ministru al Cultelor, a avut o contribuţie importantă la reorganizarea instituţiilor de învăţământ teologic. Pr. Prof. dr. Alexandru Stănciulescu-Bârda, Cristian Stănciulescu-Bârda-,,Bibliografia Revistei,,Mitropolia Olteniei ( ), vol. 1, Editura Cuget Românesc, 480 pagini. După,,Bibliografia Revistei Biserica Ortodoxă Română ( ) apărută în 3 volume,,,bibliografia Revistei Studii Teologice ( ) şi,,bibliografia Revistei Ortodoxia ( ), părintele Stănciulescu-Bârda continuă munca sa prin care pune la îndemâna cercetătorilor cele mai importante intrumente de lucru din domeniul teologiei ortodoxe. Nu avem nici cea mai mică reţinere în a afirma că aceste volume vor îndruma generaţiile viitoare de studenţi teologi şi le vor uşura munca de cercetare. Revista,,Mitropolia Olteniei apărută în 1948 ca foaie oficială a Mitropoliei Olteniei a găzduit în cei 60 de ani înregistraţi aici numeroase studii, articole, recenzii, cercetări de larg interes. Pas cu pas, purtătorii de grijă ai revistei câştigă de la autorităţile politice spaţiu tipografic sporit, hârtie de calitate, revista devenind una de prestigiu în peisajul cultural românesc, colecţia ei aflându-se în majoritatea parohiilor din Oltenia. Acest prim volum este structurat în mai multe secţiuni (Secţiunea Biblică, Secţiunea Sistematică, Secţiunea Practică, Limbă şi Literatură, Revista şi problemele ei) urmând ca volumul II să cuprindă Secţiunea Istorică cu materialul cel mai numeros publicat de,,mitropolia Olteniei între Ioan Barbu-,,Diavolul şi stewardesa, Ed. Rotipo, Iaşi, 84 pagini. Volumul înmănunchiază 20 de povestiri dedicate 60

61 ,, vechiului prieten, scriitorului de ales condei Ion Andreiţă, cu preţuire şi dragoste de frate, mereu proaspete şi are o frumoasă grafică prin grija lui Tudor Meiloiu. Reportaje, poeme în proză, frânturi de jurnal, consideraţii istorice asupra raptului Basarabiei ori delaţiunii sub comunism definesc acest volum şi pe autorul lor, scriitorul patriot Ioan Barbu, născut la 16 mai 1938 la Corbu-Olt şi stabilit la Râmnicu Vâlcea unde conduce primul ziar independent al judeţului -,,Curierul de Vâlcea. Oltart, Revista Asociaţiei Culturale OltArt An II, nr. 3 (4)/ iulieseptembrie Colaborează: Felicia Filip, Cornel Niculae, Ciprian Chirvasiu, Silviu Gorjan, G.D.Iscru, Ioan Dumitru Denciu, Cecilia Romaniuc, Virgil Dumitrescu, Maria Medeşan, Laurenţiu Guţică, George Enache, Bogdan Bădiţoiu, Dorin Teodorescu, C. Voinescu, ş.a. Pavel Nicodim traduce din Jacques Prevert. Preotul Ioan Bălaşa din Dobriceni Înv. Mihai Petrescu- Dobriceni În rândul preoţilor cu dragoste pentru credinţă şi de carte din judeţul Olt, părintele Ioan Bălaşa, ( ) tatăl celebrului pictor Sabin Bălaşa, ocupă un loc de frunte. Exemplul său este şi astăzi viu pentru credincioşii din Parohia Dobriceni, comuna Ştirbei pe care i-a păstorit o viaţă. Fratele mai mare al patriarhului de la Drăgăşani (părintele cărturar Dumitru Bălaşa), s-a născut în cătunul Dealul Mare din comuna Guşoieni Vâlcea, în ziua de 26 mai 1908, în casa notarului comunal Matei Bălaşa şi a Ioanei, cu strămoşi slujitori ai bisericii de mai multe Pr. Ioan Bălaşa hirotonit veacuri, care au stat la la 14 iulie 1930 căpătâiul formării sale ca bun creştin, picurându-i în inimă credinţa creştină şi ctitor al bisericii,,cuvioasa dragostea pentru neamul românesc. Paraschiva,, din Dobriceni, După absolvirea Seminarului Teologic Sf. sfinţită la 9 nov

62 Nicolae din Râmnicu Vâlcea (1929), în ziua de 14 iulie 1930 a fost hirotonit preot în parohia Dobriceni din fostul judeţ Romanaţi. Părintele Ion Bălaşa a avut trei copii (Eugen, Sabin şi Cecilius, cel mijlociu fiind cunoscutul artist plastic Sabin Bălaşa) din căsătoria cu Maria, o destoinică învăţătoare de la Şcoala Dobriceni. Dinamic şi bun profesionist, de la început a fost remarcat de ierarhii locului, episcopii Vartolomeu Stănescu şi Iosif Gafton, precum şi mitropoliţii Nifon şi Firmilian. Din timpul seminarului, a colaborat la revista eparhială Renaşterea, dar şi la alte periodice ca Romanaţiul, Curierul, Viaţa literară, Lumina creştină etc., cu conţinut literar şi religios.. La 1 noiembrie 1942, părintele Ion Bălaşa a plecat în Transnistria ca misionar, unde a funcţionat până la 15 mai Iată ce nota despre dânsul într-un referat cerut de Mitropolie, protoiereul Dutcă al judeţului Dubăsari Transnistria, arătând o strădanie de adevărat misionar. Referatul Părintelui Ion Bălaşa de la Goiani-Transnistria,, A câştigat biserica prin activitatea sfinţiei sale. Sufletul sincer, viaţa curată, lipsită de patimi şi vicii au împodobit activitatea sa. În Transnistria a înfiinţat Căminul Cultural Ştefan cel Mare, în cadrul căruia a lucrat atrăgând pe toţi intelectualii locali. La plecarea sfinţiei sale, mărturisim că ne pare rău de un element aşa de ales... ( Arhiva personală Pr. Ioan Bălaşa). Ca urmare a meritelor sale, la propunerea mitropolitului Nifon, în ziua de 9 decembrie 1943, părintele Ion Bălaşa a primit rangul de iconom. Deşi în vreme de război, părintele reface biserica Sfânta Treime din satul Preoteşti şi în satul Dobriceni clădeşte capela - bisericuţă Cuvioasa Paraschiva, sfiinţită la 9 noiembrie Astfel devine şi ctitor al lăcaşului de cult din Dobriceni. Împătimt cercetător şi arheolog, împreună cu fratele mai mic, Dumitru, au efectuat săpături în Dealul lui Bucică din Dobriceni, descoperind în 1936 o necropolă Întâlnire între g-ralul Al. tracă, din care au Dobriceanu şi pr. I.Bălaşa (1977). scos vestigii şi artefacte, atestate de însuşi academicianul Nicolăescu Plopşor ca fiind de origine tracă. La Muzeul din Dobriceni se pot vedea elemente din ţinuta de luptă, vârfuri de săgeţi în formă de frunză, precum şi un topor de luptă din bronz care au aparţinut războinicului trac trezit din mileniile de somn de cei doi fraţi Bălaşa.. La Dobriceni, lângă şcoală unde locuia cu familia, înfiinţase un muzeu personal care impresiona pe toţi cei care îl vizitau prin bogăţia şi varietatea materialelor, pornind de la ceramica şi numismatica antică, din siturile locale, apoi diferite obiecte şi documente din perioada medievală şi încheind cu valoroase obiecte de cult, care aparţinuseră slujitorilor Părintele Dumitru Bălaşa. 62

63 bisericii locului. Presa timpului a remarcat această unică iniţiativă personală, fapt care îl determină pe mitropolitul Nifon să-i însărcineze cu organizarea unor muzee asemănătoare la mânăstirile oltene Tismana, Polovragi, Crasna, Gura Motrului, Jitianu etc. În vara şi toamna anului 1943 a muncit alături de fratele său, Dumitru, de prof. dr. preot Ion Popescu-Cilieni şi de Ion Donat pentru organizarea unui muzeu al Mitropoliei Olteniei în subsolul bisericii Madona Dudu din Craiova şi a unei excepţionale expoziţii în cadrul Săptămânii culturale a Olteniei, de la palatul Jean Mihail, la sfârşitul lunii octombrie, expoziţie care a avut şi un catalog din care rezultă valoarea de unicat a exponatelor care au aparţinut mânăstirilor şi bisericilor oltene, începând cu cele din timpul cuviosului Nicodim de la Tismana, continuând cu cele legate de Sfântul Calinic ca episcop al acestei zone şi sfârşind cu prima jumatate a secolului al XX lea. Părintele Ion Bălaşa a fost şi un destoinic autor de lucrări teologice. Astfel, la Bucureşti, tipăreşte opul Un semn dumnezeiesc peste veacuri, iar la Craiova Noaptea Învierii, mai apoi,,monografia comunei Guşoieni precum si volumul, Spre Ineu (schiţe şi nuvele), şi Valea urşilor,, ş.a. Arestat de Securitatea din Balş în ziua de 16 septembrie 1959, ca urmare a unui denunţ, a fost imediat transferat la Piteşti, unde a rămas zece luni, atât cât a durat ancheta. În timpul cercetărilor a fost bătut de doi anchetatori, amândoi fraţi cu numele Ispas. Acuzat la început de conducerea activităţii legionare din satul Dobriceni, ca Şef de Cuib, a fost trecut ulterior în lotul contrarevoluţionarilor, pentru uneltire împotriva noului regim. Când cei doi martori mincinoşi, foşti legionari şi ei in Cuibul Legionar condus de preotul Ioan Bălaşa s-au încurcat în declaraţiile tendenţioase pe care le făceau, pentru a se disculpa şi salva pielea, părintele Bălaşa a ştiut să scoată în evidenţă la proces contradicţiile din aceste mărturii, dar în loc să fie în favoarea sa, această atitudine i-a sporit perioada de condamnare la cinci ani. De la Piteşti a fost transferat la Jilava şi, după şase săptămani, în Balta Brăilei, la Grădina, Strâmba, Salcia şi Periprava. Prin diversele închisori şi lagăre de muncă prin care a trecut, s-a întâlnit şi cu fratele său mai mic, Dumitru Bălaşa şi el arestat A fost eliberat în ziua de 8 mai 1964, fiind graţiat ca urmare a Decretului 410 al Consiliului de Stat al R.P.R. După numeroase demersuri, a fost reîncadrat la 1 septembrie 1964, ca preot paroh la parohia Zănoaga-Dolj, de unde, la 1 ianuarie 1965, cu ajutorul patriarhului Justinian şi al mitropolitului Olteniei, Firmilian, care i-au recunoscut meritele, a revenit la Dobriceni- Pr. Dumitru Bălaşa. Casa părintească din Guşoieni. Olt. La 1 ianuarie 1974 s-a pensionat şi în anul 2004 a trecut la cele veşnice. Şi astăzi enoriaşii şi toţi cei care l-am cunoscut, discutăm despre domnia sa ca despre un 63

64 ,, adevărat preot şi intelectual" având numai cuvinte de laudă pentru viaţa sa demnă de urmat şi pentru activitatea laborioasă ca cercetător, arheolog şi autor de carte. Părintele Dumitru Bălaşa s-a născut în comuna vâlceană Guşoieni în ziua de 1 august a anului 1911, fiind al doilea vlăstar dintre cei şapte copii ai familiei Bălaşa. Provenind dintr-o veche familie preoţească, tatăl său, Matei Bălaşa, a urmat cursurile seminarului de la Râmnic până în anul al treilea, dar, îmbolnăvindu-se de febră tifoidă, a trebuit să le întrerupă. De la mama sa, Ioana, a învăţat dragostea faţă de cele sfinte, ea dorindu-şi dintotdeauna ca măcar doi dintre fiii săi să devină slujitori ai Sfântului Altar. Mânat de dorinţa mamei, dar şi de ambiţiile sale de a cerceta şi de a sluji Biserica, tânărul Dumitru intră în anul 1923 la Seminarul Teologic Sfântul Nicolae din Râmnicu Vâlcea. Aici face pasiune pentru poezie şi literatură, dovedindu -se şi un bun gazetar bisericesc. Poeziile şi eseurile pe care le creează îl fac în scurt timp colaborator fidel al unor reviste de prestigiu din Râmnicu Vâlcea, precum: Curierul muncii, Naţionalul Vâlcii, Îndrumarea Vâlcii, Seminarium, Roza literară etc. Dragostea pentru literatură şi poezie l-a determinat pe tânărul seminarist să pună la punct un plan pentru întemeierea unei reviste proprii, urmând modelul marelui preot-cărturar Gh. Dumitrescu-Bistriţa, care, cu zece ani în urmă, înfiinţase revistele parohiale Izvoraşul, Opaiţul satelor şi Alarma satelor. După ce a editat primul număr al revistei sale, intitulată sugestiv Foaia literară, ambiţiosul redactor a uitat să ceara şi să obţină aprobarea şcolii şi pentru asta a fost la un pas de exmatriculare. Imediat după terminarea seminarului, în anul Pr. Dumitru Bălaşa. 1932, s-a căsătorit cu Ana, nepoata învăţătorului Preda Grecu din Suteştii de Vâlcea. Familia a devenit pentru viitorul preot paroh centrul echilibrului său şi baza viitoarelor cercetări. Rodul căsătoriei au fost cele două fiice ajunse mai târziu medici de renume în Râmnicu Vâlcea. La scurt timp după căsătorie, Dumitru Bălaşa a îmbrăcat haina preoţiei fiind hirotonit în una din parohiile destul de modeste din apropierea comunei Suteşti. A urmat studiile universitare la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care le-a absolvit în 1936 cu calificativul magna cum laude. În această perioadă, pasiunea pentru literatură şi poezie a cedat locul celei pentru istorie şi cercetare. A început să transcrie documente vechi din chirilică, foarte multe din ele fiind publicate în revista Renaşterea din Craiova. Tot în această perioadă, părintele a luat contact cu numeroşi oameni de cultură din domeniul istoriei şi teologiei bucureştene, legând numeroase colaborări şi prietenii durabile. Printe aceştia se numără şi fostul mitropolit al Clujului şi Feleacului, IPS Bartolomeu Anania, devenit mai târziu unul dintre prietenii apropiaţi ai familiei Bălaşa şi confident fidel al părintelui. La îndemnul marelui savant Nicolăescu Plopşor, părintele Bălaşa s-a stabilit în capitala Olteniei- Craiova, în 1939 fiind numit preot la parohia Sfântul Nicolae - Ungureni. Pe lângă slujirea de la Sfântul Altar, părintele şi-a continuat studiul şi 64

65 cercetarea, învăţând foarte bine limba slavonă şi reuşind să traducă numeroase inscripţii şi documente. Împreună cu mentorul său, Nicolaescu Plopşor, părintele a pus bazele primei reviste istorice din Craiova: Oltenia. Aici se regăsesc numeroase manuscrise şi transcrieri traduse din slavonă de laboriosul preot şi istoric. Mare cercetător şi folclorist, istoric de seamă, publicist neîntrecut, părintele. Dumitru Bălaşa reprezintă imaginea perfectă a cărturarului care scormoneşte neîncetat în colbul istoriei pentru a scoate la lumină adevăruri de mult uitate. Înainte de toate, Dumitru Bălaşa nu a fost istoric, ci preot. Slujind în vremuri tulburi, de grea opresiune comunistă, părintele cărturar şi-a adăpostit toate năzuinţele la poala epitrahilului, zicând de multe ori ca dreptul Iov: Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!. Prima oară a fost arestat in 1938 în gara Balş, având asupra sa un pachet cu 1000 de copii xerox ale scrisorii lui Iuliu Maniu către patriarhul Miron, preşedintele Consiliului de miniştri, cu prilejul instaurării dictaturii regale a lui Carol al II-lea. Pachetul era adresat avocatului Mihăilescu, şeful Partidului Naţional Ţărănesc din oraşul Balş. A fost închis la Caracal şi apoi la Craiova, judecat şi condamnat la trei luni de inchisoare. Eliberat, s-a întors acasă, dar a fost dat afară din preoţie. S-a angajat ca zilier, pentru a-şi putea întreţine familia, dar a fost din nou arestat de către oamenii lui Armand Călinescu. Închis la Vaslui şi apoi transferat în Lagărul de la Sadaclia din Basarabia, se afla într-un lot de 41 de preoţi, dintre care 39 erau ortodocşi şi doi catolici. După ce Corneliu Zelea Codreanu a fost ucis, cei 41 de preoţi au fost eliberaţi. Părintele Dumitru Bălaşa a lucrat pe la mai multe ferme, cu ziua, pentru a asigura familiei cele necesare traiului. În 1940 a fost din nou arestat apoi reabilitat şi trimis pe frontul de răsărit contra U.R.S.S., unde a fost decorat cu ordinul Steaua României. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Dumitru Bălaşa a îndeplinit misiunea de preot militar, fiind ridicat ulterior la gradul de colonel pentru faptele sale de vitejie. În rapoartele armatei, care se găsesc la Arhivele Armatei din Piteşti, se află consemnat faptul că de multe ori părintele Bălaşa a sfidat ploaia de glonţe şi obuze pentru a săvârşi Sfânta Liturghie sau pentru a le oferi ostaşilor căzuţi la datorie, creştineasca înmormântare. S-a oferit voluntar pentru a merge să facă misiune în Transnistria, botezându-i pe cei care erau oprimaţi de regimul stalinist. Numai Dumnezeu a făcut ca părintele să scape cu viaţă din toate aceste încercări. Este, de asemenea, cunoscută corespondenţa de pe front cu credincioşii săi din parohia Sfântul Nicolae din Craiova. Scrisorile au fost ulterior publicate în revista Lumina creştină de părintele Tudor Mirescu. Întors de pe front, părintele şi-a reluat activitatea cărturărească şi a continuat să slujească la biserica Sfântul Nicolae din cartierul Craioviţa. Profesorul Toma Rădulescu, fostul şef al Secţiei de arheologie din cadrul Muzeului Olteniei din Craiova, unul dintre ucenicii apropiaţi al părintelui, îşi aminteşte că în perioada Postului Mare, părintele Bălaşa ajuna mereu în prima şi ultima săptămână, iar la biserică Toma Rădulescu, Ion Tîlvănoiu la avea un regim ca de mănăstire. Toate Simpozionul organizat de Episcopia slujbele sale se împleteau cu munca de Severinului şi Strehaiei, iunie

66 cercetare dusă uneori până la sacrificiu de sine. Cutreiera Oltenia în lung şi în lat pentru a face noi descoperiri. De multe ori mergea pe jos, îmbrăcat în haine modeste, cu o bucată de pâine şi cu o geantă ruptă de care nu se despărţea niciodată. Aproape nu există biserică în toată ţara Olteniei care să nu fi fost cunoscută, cercetată şi studiată în detaliu de părintele Dumitru Bălaşa. După 23 august 1944, a fost arestat la Craiova din ordinul lui Vîşinski, care îşi avea sediul temporar în acest oraş. La intervenţia amicului său academician C.S. Nicolaescu Plopşor din Craiova, a fost eliberat. în anul 1945 dar cu domiciliu forţat în comuna Şuteşti, din judetul Vâlcea unde şi-a construit o casă, După instalarea regimului comunist, părintele Bălaşa a devenit foarte incomod. Era unul dintre preoţii cu cele mai consistente dosare din arhivele fostei Securităţi. A fost acuzat pe nedrept că unelteşte împotriva statului şi în 1959 a fost arestat din nou. A fost trimis în teribila închisoare de la Piteşti. După şase luni de chinuri şi teroare, cu interogatorii noaptea, cu bătăi pană la sânge de către torţionari, în Vinerea Mare din 1960, a fost condamnat prin sentinţa nr. 176/1960 a Tribunalului Militar Craiova, la şase ani de închisoare. I s-a confiscat şi casa, iar soţia a fost evacuată, cu cele două fete. Securitatea i-a confiscat toate cărţile, în urma percheziţiei care a urmat. Aproape toate scrierile sale i-au fost confiscate şi puse sub sechestru. Au fost aduşi ca martori mincinoşi în procesul său: Marin Oprea, zis Mărăcine, secretar P.C.R. din Şuteşti, Dumitru Preduţoiu, preşedintele Consiliului Comunal Şuteşti, Ilie Traşcă, preşedintele Gospodariei de Stat, Victor Buică, contabil, Vasile Oprita, gardian, şi o femeie din satul Verdea. A executat pedeapsa Ia Piteşti şi la Jilava, apoi la Aiud şi un an în Balta Brăilei, la Salcia. Aici fost închis împreună cu fratele sau mai mare, Ioan Bălaşa (tatăl pictorului Sabin Bălaşa), închis la Periprava condamnat la cinci ani de închisoare. În anul 1964, atunci când foarte mulţi dintre deţinuţii de la Piteşti urmau să fie eliberaţi, comandantul penitenciarului, un oarecare Crăciun, l-a chemat pe părintele Bălaşa şi i-a ordonat ca în ziua eliberării să le vorbească deţinuţilor pentru a le spune că el nu mai crede în Dumnezeu şi că a fost total reeducat. În ziua respectivă erau adunaţi în curtea penitenciarului deţinuţii care aşteptau liberarea. Ajuns în faţa microfonului, părintele Dumitru Bălaşa a zis cu voce tare: Să-i mulţumim lui Dumnezeu, fraţilor, că am scăpat cu viaţă! şi a început să recite Tatăl nostru. Toată lumea a căzut în genunchi şi au recitat până la capăt împreună cu el Rugăciunea Domnească, sub loviturile nemiloase ale torţionarilor. După această întâmplare, părintele a fost bătut crunt şi i s-a promis că nu va mai ieşi de acolo cu viaţă. Cu toate acestea, Dumnezeu nu l-a lăsat nici de această dată singur. Povestea părintelui a fost imediat dusă de preoţii catolici şi greco-catolici eliberaţi, care au asistat la acest episod, până la porţile Vaticanului. Toate radiourile mari ale Europei (Radio Vatican sau Europa Liberă) vorbeau de curajul nebun al preotului ortodox care îi sfidase pe torţionarii comunişti chiar pe terenul lor, în închisoarea de la Piteşti. Vrând-nevrând, în ciuda promisiunilor sumbre, a fost eliberat în anul După eliberare, a fost trimis la cea mai săracă parohie din Vâlcea, pe care a aceptat-o fără să se opună în vreun fel. În 1967 a fost rechemat la Craiova de mitropolitul Firmilian pentru a revigora revista,,mitropolia Olteniei şi pentru a sluji la Catedrala Mitropolitană Sfântul Dumitru. Prin cercetările sale a reuşit să aducă în paginile revistei subiecte inedite pe care nimeni nu le mai abordase până atunci. Deşi nu a predat niciodată la catedră, părintele a avut foarte mulţi ucenici pe care a reuşit să-i formeze pentru viitorul Bisericii. Tot în grija sa a fost lăsată şi bogata bibliotecă a Mitropoliei Olteniei. De foarte 66

67 multe ori rămânea până dimineaţa în sala de lectură pentru a traduce sau pentru a pune pe hârtie noile sale descoperiri. În 1970 a devenit membru al Asociaţiei Slaviştilor din România şi colaborator al societăţii Prietenii muzeului Nicolae Bălcescu. Deşi era în continuare vizat de Securitate pentru predicile sale prea naţionaliste, părintele Bălaşa a fost trecut în 1978 cu întreaga sa operă într-o sinteză a celor mai bune scrieri istorice româneşti din acea perioadă. A lucrat ca redactor la revista,,mitropolia Olteniei". până în anul A contribuit semnificativ la elaborarea lucrării Bibliografia monumentelor feudale din Ţara Românească colaborând cu Nicolae Stoicescu. Părintele Dumitru Bălaşa a publicat, în ciuda repetatelor arestări şi a permanentei prigoane, peste o mie de articole şi numeroase cărţi. După moartea iubitei sale soţii, părintele s-a retras la vechea sa locuinţă din Suteşti, unde a continuat să lucreze. A fost adesea vizitat de ierarhi şi cărturari de seamă care au venit pentru a se documenta. În 1983 i-a fost confiscată întreaga bibliotecă, cu toate manuscrisele traduse din slavonă. Cu toate acestea, părintele a reuşit să o ia la capăt şi să refacă golul pe care îl lăsaseră tovarăşii comunişti. În 1990 i s-a propus să devină membru al Academiei Române, dar a refuzat, dorind să rămână aceeaşi persoană modestă. După nouă decenii de viaţă închinată lui Dumnezeu prin studiu şi cercetare, părintele Dumitru Bălaşa a trecut la cele veşnice la data de 24 decembrie 2001: Dumitru Bălaşa a fost un mare cercetător, dar înainte de toate el a fost preot, unul aşa cum rar am mai văzut, înzestrat cu putere de rugăciune şi cu o modestie ieşită din comun. I se spunea Patriarhul de la Drăgăşani, iar atunci când se ruga i se lumina faţa la fel ca unui călugăr îmbunătăţit, mărturiseşte cu emoţie profesorul Toma Rădulescu, ucenicul părintelui Bălaşa. Printre lucrările de căpătâi ale preotului Dumitru Bălaşa, preot la Catedrala Mitropolitană din Craiova, îndrumator al bibliotecii şi colecţiei muzeistice eparhiale şi redactor al revistei Mitropolia Olteniei ( ); iconom stavrofor (1969); pensionat în 1974, amintim: - Alte manuscrise ale cronicarului Dionisie Eclesiarhul (extras din Oltenia, 11, 1941, p ); - Şase manuscrse psaltice ale lui Anton Pann, în MO, an. VIl, 1955, nr. I- 2, p ; - Contribuţii la istoria schitului Topolniţa, în MO, an. IX, 1957 nr. II 12, p Documente privind istoria Craiovei, în MO,an. IX, 1957, nr. II- 12,p ; - Contribuţii la istoria bisericii Patru Boj (Sf Mina) din Craiova, în MO, an. X, 1958, nr. 910, p ; - Biserica Hagi Enuş din Craiova în MO, an. XI, 1959, nr. 3-4, p ; - Ctitoria lui Matei Morânglavu din satul Şerbăneşti, în MO, an. XI, 1959, nr. 7-8, p ; - Dobromir marele ban al Craiovei, , în MO, an. XIl, 1960, nr. 1-2, p ; - Schituri oltene, în MO, an. XVII, 1965, nr. 3-4, p ; - Gheorghe Zograful care în călugărie s-a numit Gherontie, în MO, an. XIX, 1967, nr. 1-2, p ; 67

68 - Complexul Călimăneşti: mănăstirea Călimăneşti-Ostrov, mănăstirea Cozia cu bolniţa, schitul Piatra şi biserica de mir din Călimăneşti, în MO, an. XXII, 1968, nr. 5-6, p ; - Biserica Bunavestire din Râmnicu Vâlcea şi pomelnicul ctitoresc, în MO, an.xxxiii, 1971, nr. 1-2,p ; - Mănăstirea Căluiul sau Cepturoaia, în MO, an. XXIII, 1971, nr. 7 8, p ; - Sf. Ignatie Teoforul şi Nicodim de la Tismana (Date noi si două inscripţii inedite), în MO, an. XXIII, p nr. 9-10, p ; - Mănăstirea Sadova jud. Dolj, în MO, an. XXIII, 1971, nr. 11I 12, p ; - Luptele pandurilor şi eteriştilor de pe Valea Oltului, în Buridava, Rm. Vâlcea, p (in colaborare); - Mircea cel Bătrân si ctitoriile din Calimanesti, în Studii Vâlcene, Rm. Vâlcea, 2, 1972; - Cruci de piatră din Ţara Românească cartografiate în anul 1832, în MO, an. XXIV, 1972, nr. 1-2, p şi nr. 5-6, p ; - Inscripţii şi însemnări din bisericile Olteniei, în MO, an. XXIV, 1972, nr. 3-4, p ; an. XXV, 1973, nr. 9-10, p ; an. XXVI, 1974, nr. 1 2, p ; an. XXVII, 1975, nr. 9 10, p si an. XXVIII, 1976, nr. 3-4, p ; - Pagini din trecutul mănăstirii Coşuna-Bucovătul Vechi, în MO, an. XXIV, 1972, nr. 9-10, p , - Bunurile Mănăstirii Coşuna (Bucovăţ), în MO, an. XXIV, 1972, nr , p ; - Cuvântul românesc Crăciun în antroponimie, toponimie şi etimologie, în MO, an. XXV, 1973, nr. 1-2, p ; - Documente privitoare la mănăstirea Coşuna-Bucovăţul Vechi, în MO, an. XXV, 1973, nr. 3 4, p ; - Cermegeşti si Suteşti, două sate vâlcene, în MO, an. XXV, 1973, nr. 5-6, p ; - Biserica Sf. Gheorghe din Râmnicu Vâlcea, în MO, an. XXV, 1973, nr. 5-6, p (în colaborare); - Constantin Brâncoveanul Voievod şi Ioan arhimandritul. Un manuscris inedit al lui Ioan, egumenul mănăstirii Hurezi ( ), în MO, an. XXV, 1973, nr , p ; - Biserica domneasca,,sf. Dumitru, şi vechimea oraşului Craiova, în MO, an. XXVII, 1975, nr. 7-8, p ; - Date privind localităţi din Oltenia şi bisericile lor între anii , în MO, an XXVIll, 1976, nr. 5-6, p ; - Pagini din trecutul mănăstirii Tismana, în MO, an. XXVIII, 1976, nr , p ; - Clerici ostenitori pentru independenţa naţională înainte de anul 1877, în MO, an. XXIX, 1977, nr. 4 6, p ; -Însemnări dintr-o călătorie, de la mănăstirea Ciolanu la Constantinopol, Muntele Athos, Ierusalim. Alexandria, , în BOR, an. XCVI, 1978, nr. 7-8, p ; - Revolutia din 1821 reflectată în însemnările micilor cronicari aflate pe filele unor vechi cărţi româneşti, în MO, an. XXXIII, 1981, nr. 7-9, ; - Contribuţia cronicarului Dionisie Eclesiarhul la îmbogăţirea Molitvelnicului românesc, în BOR, an. LXXXVI, 1968, nr. 1-2, p si an. XCIX, 1981, nr. 5-6, p ; - Cronicarul Dionisie Eclesiarhul, în MO, an. XXXIV, 1982, nr. 1-3, p si 1982,nr. 68

69 7-9,p ; - Oameni şi fapte din istoria localităţii Olăneşti, în Buridava, 4, 1982; - Precizări în legătură cu inscripţiile de la Aluni şi Baia de Fier ( ), în SMIM, vol. X, 1983; - Localităţi din Oltenia şi bisericile lor, în MO, an. XXXV, 1983, nr. 9-10, p , an. XXXVI, 1984, nr. 1-2, p ; nr. 3-4, p ; nr. 5-6, p ; an. XXXVIII, 1986, nr. 3, p ; - Sfânta mănăstire Tismana. Craiova, 1978, 150 p.; - Mănăstirea Tismana vatră străbună, Craiova, 1983, 174 p. (în colaborare), - Dionisie Eclesiarhul. Hronograf ( ). Transcriere după original, indice şi glosar de Dumitru Balaşa. Studiu introductiv de Dumitru Bălaşa şi Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1987, 183 p. Cronică măruntă din presa de altădată. Anul Ion D. Tîlvănoiu Ştirile mărunte din presa slătineană de altădată înregistrează evenimente importante pentru cititorul de astăzi. Încet-încet, viaţa cotidiană reintră în normal deşi semnele războiului sunt încă pe alocuri vizibile. Oamenii condeiului erau interesaţi de soarta urbei, de buna funcţionare a instituţiilor. Erau semnalate corespunzător decesele unor personalităţi locale, căsătoriile, donaţiile, sărbătorirea zilei naţionale la Slatina, faptele de cultură ale unor concitadini, mersul împroprietăririi în judeţul Olt, care- credem- merită cunoscute. Este cunoscut că în vara anului 1917, vrăjmaşii care ne sugrumau au găsit cu cale să ia clopotele bisericilor pentru a le preface în obuze şi ghiulele omorâtoare de oameni. Şi poate multe de tot vor fi avut acestă crudă soartă. Cu acestă ocazie s-a luat şi de la biserica Sf. Treime din Slatina clopotul cel mare. Acest clopot are o mare însemnătate atât prin vechimea lui, că e de la 1645, deodată cu construcţia bisericii cât şi prin donatorii săi : vistiernicul Ghinea şi soţia sa Florica [ ] Dumnezeu n-a voit ca vrăjmaşii să-i schimbe destinaţia lui : din chemător la rugă în omorâtor de oameni. Şi când totul intrase în domeniul uitării, iată că la 24 noiembrie 1921 după o lipsă de peste 4 ani şi după o pribegie prin diferite ţări vrăjmaşe, soseşte în gara Slatina neanunţat de nimeni. Mare a fost bucuria noastră când am văzut adus iarăşi în biserica sa acel mândru chemător la rugă a poporului, şi la bucurie şi la întristare prin atâtea secole. În ajunul Crăciunului el a fost ridicat la locul său şi a început şă-şi îndeplinească cu mândrie destinaţia pentru care a fost construit. (Democraţia Oltului, 15 ianuarie 1922). Aflăm cu deosebită plăcere că joi 19 corent (ziua de Bobotează) s-a celebrat la casele d-nei şi d-lui Ghirgiu logodna fiicei lor Hortance cu dl. Ilie M. Ionescu, judecător la Tribunalul local. Aducem tinerilor promişi şi familiilor lor, cele mai călduroase urări de fericire şi prosperitate. Tot în ziua de Bobotează, d-na şi dl. Ungurelu au tăiat moţul finului lor 69

70 Niculae, fiul d-nei şi d-lui I.A.Tomescu. S-a petrecut până noaptea târziu, în mijlocul unei însufleţiri generale. Erau numai intelectuali. Încă din 1913, un profesor Andreianu a testat Primăriei oraşului Slatina o pereche de case şi biblioteca sa de aproape 2000 de volume. Nici până astăzi primăria nu a făcut nimic ca să intre în posesiunea bunului său. Întrebăm : Unde se află acum biblioteca? Ce s-a făcut cu venitul caselor? De ce nu s-au luat şi de ce nu se iau încă măsuri ca primăria să ia în primire averea testată? Cerem răspunsuri categorice. Şi mai mult decât răspunsuri, cerem fapte. (Democraţia Oltului 19 ianuarie 1922). În noaptea de 13 februarie, un început de incendiu s-a declarat la Palatul Administrativ, în aripa dreaptă, la cabinetul directorului prefecturii. Focul a consumat mobilierul cabinetului şi pardoseala şi ameninţa să distrugă şi arhiva parchetului care se află sub cabinetul directorului. Din fericire, focul, care ardea înăbuşit a fost observat la vreme şi graţie măsurilor energice ce au fost luate, dezastrul a fost evitat. În ziua de 14 februarie, amicul nostru Al. Toma, învăţător din Perieţi a avut durerea să piardă pe tânăra sa soţie, în vârstă numai de 20 de ani. Transmitem îndureratului soţ şi familiei, condoleanţele noastre. La 8 martie a fost înmormântat Marin Ionescu, avocat din localitate, încetat din viaţă după o scurtă şi neaşteptată boală. Magistraţii în frunte cu dl. N. I. Crăciunescu, prezidentul Tribunalului, corpul avocaţilor cu decanul lor dl. Sc. Zăgănescu, cum şi o mulţime de familii au condus la localul de veci pe defunctul care se bucura de prietenia şi respectul tuturor. La biserică, în numele corpului de avocaţi a vorbit dl. I. Leţu scoţând în evidenţă viaţa de muncă şi cinste a dispărutului. (Democraţia Oltului, 15 martie 1922). Un testament rău executat. Miltiade Gheorghiu, fostul proprietar al moşiei Icoana a lăsat prin testament aproape toată averea sa instituţiilor de binefacere. Între alte clauze ale testamentului a fost şi următoarea : O moşie din Ialomiţa şi o pereche de case din Bucureşti trebuiau să fie vândute de către soţie şi din suma realizată să dea 500 de napoleoni pentru clădirea unui local de şcoală la satul Icoana. Să se noteze că această avere trebuia vândută de către soţia sa. Or testamentul e de vreo 10 ani. Soţia lui Miltiade Gheorghiu a murit acum un an sau doi. După moartea ei, moştenitorii au vândut averea şi se zice că au consemnat suma de zece mii lei pentru şcoala din Icoana. Se naşte însă o întrebare : această sumă îi descarcă de obligaţiile testamentului? Căci în vremea când s-a făcut testamentul, sau dacă el s-ar fi executat în termen, suma de lei ar fi fost suficientă pentru clădirea unei şcoli. Şi negreşit, intenţia testatorului a fost ca să se clădească o şcoală cu suma lăsată. Dar din cauză că testamentul n-a fost executat în termen, suma n-ar ajunge azi nici pentru o reparaţie. Vânzând averea pe preţurile de azi şi depunând suma de lei, moştenitorii nu au executat testamentul. Indiferent de discuţia care s-ar putea naşte asupra 70

71 cuvântului,,napoleon, un lucru e sigur : că testatorul a lăsat mijloace ca să se clădească o şcoală la Icoana, dar din cauză că testamentul n-a fost executat în termen, dorinţa testatorului nu se poate împlini.(democraţia Oltului,15 aprilie 1922). Virgil Cârstescu. Mulţi l-au cunoscut pe ofiţeraşul acela drăguţ şi bun de goange. E slătinean de ai noştri pe care viaţa, cu rosturile ei nepătrunse l-a luat de pe malurile Oltului şi l-a statornicit pe dealurile frumoasei Moldove. E unul din tinerii cari în război şi-a făcut cu prisosinţă datoria către ţară despre care, mai mult decât decoraţiile, mărturisesc rănile lui. L-am întâlnit de curând pe acest invalid tânăr încărunţit înainte de vreme. Am vorbit de una, de alta, de copilăria noastră, de prieteniile noastre şi din vorbă în vorbă mi-a amintit şi de cărţile lui. Ştiam că a publicat un volum sau două de versuri şi că dl. N. Iorga îl preţuieşte mult şi vorbeşte cu elogii despre volumele sale. Mărturisesc însă că nu le citisem. Dar după ce l-am întâlnit, am socotit ca o datorie de prietenie să le citesc. Cum este apa limpede pentru trupul înfierbântat, aşa de răcoritoare şi întăritoare sunt sunt poeziile lui Virgil Cârstescu pentru suflet.sunt două volume :,,Din vremuri grele şi,,pe drumul dezrobirii. Primul volum începe cu o poezie din 1914 ceea ce înseamnă că autorul nu e poet din cauza evenimentelor de război. El în septembrie, după izbucnirea războiului scria :,,E vremea să rupem zăgazul răbdării/ Să-ntindem prin unguri măcel/ Ardealul e-al nostru şi-n clocot de sânge/ Sfinţi-vom ţărâna din el. (Democraţia Oltului, 1 martie 1922). În ziua de 23 aprilie (Duminica Tomii) s-a celebrat căsătoria religioasă a d-rei Hortense Ghirgiu cu dl. Ilie M. Ionescu, judecător la Tribunalul local. Nuni au fost d-na şi dl. C. Caracostea. Serviciul divin s-a oficiat la Catedrala oraşului de către prea cucernicii preoţi. Răspunsurile au fost date de corul bisericii. Felicitările au fost primite în saloanele clubului,,tinerimea. Împroprietăririle din judeţul Olt. În 12 comune din judeţul Olt nefiind nici o moşie nu s-a expropriat nimic. Aceste comune sunt: Bărăşti de Cepturi, Chilia, Făgeţel, Gura Boului, Isvoru, Mirceşti, Negreni, Profa, Tătuleşti, Urluiasca, Valea Ungureni şi Vaţa. În Făgeţel e drept că s-ar fi putut expropria moşia defunctului Fântâneanu dacă n-ar fi cumpărata-o mult iubitorul de ţărani Căpăţâneanu. În comunele Casa Veche şi Vultureştii s-au împărţit în loturi de câte 5 hectare moşiile lăsate prin testament de defunctul Alexandru Iliescu.În 66 de comune, până la 1 octombrie 1921 fuseseră împroprietăriţi locuitori cu hectare. Se mai adaugă 4557 hectare expropriate în comunele Izvoarele, Corbu, Şuica, Deleni, Drăgăneşti şi Oporelu, moşii pe care până la data de 21 octombrie 1921 nu se putuse face împroprietăririle, dar care s-au făcut după acea dată. Avem prin urmare un total de hectare distribuite locuitorilor. În afară de aceasta, mai trebuie socotite cele 3591 hectare de rezerve, 237 hectare loturi tip şi 450 hectare loturi demonstrative care au fost desfiinţate şi pământul se va împărţi la săteni. Este aşadar un total de hectare pe care au fost împroprietăriţi aproximativ locuitori. 71

72 Aflăm cu o deosebită plăcere despre logodna d-lui Vasile Alimăneşteanu, prefectul judeţului nostru cu d-şoara Maria Raicoviceanu, fiica d-lui Raicoviceanu consilier la înalta Curte de Casaţie. În ziua de Sf, Gheorghe, dl. N.I.Crăciunescu, prezidentul Tribunalului a botezat copilul d-lui Gh. Deleanu. Printre invitaţi, d-na şi dl. N. Ungurelu, d.na şi dl. Sc. Zăgănescu, d-na şi dl. I.A.Tomescu,, d-na şi dl. Gh. Vasiliu, d-na şi dl. C. Stavarache, d-na şi dl. D. Vernescu, d-na şi dl. Gh. Rădulescu, d-nii N. Protopopescu jude instructor, G. Stratulat, C. Pană, etc. În frumosul conac al moşiei de la Dobrotinet s-a celebrat duminică 7 mai căsătoria religioasă a d-nei Amalia C. Popescu cu dl. avocat Brătescu. (Democraţia Oltului, 15 mai 1922). Ziua de 10 mai, întreita noastră sărbătoare naţională a fost serbată anul acesta cu un fast şi o însufleţire deosebită. Oraşul a fost împodobit cu steaguri tricolore. Pe străzile curate, încă de la prima oră se observă grupuri de cetăţeni îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Frumosul nostru costum naţional pe care l-au îmbrăcat multe domnişoare de cea mai bună societate dă o înfăţişare pitorească grupurilor care se îndreaptă spre Catedrala oraşului. Aici sunt înşirate, pe str. Solomon, venite din oraş şi trupele garnizoanei. La ora 10 şi 15 soseşte dl. V. Alimăneşteanu, prefectul judeţului, dl. general Dumitrescu, comandantul Diviziei şi dl. I.A.Tomescu primarul oraşului. Te-Deumul este oficiat, în prezenţa autorităţilor militare şi civile, a drapelelor şi a unui numeros public de către protoiereul judeţului, preotul econom Gabriel Dumitrescu asistat de către prea cucernicii preoţi N. Ionescu, Bucică şi Milcoveanu. Răspunsurile au fost date de corul bisericii. După terminarea serviciului religios, sunt trecute în revistă trupele şi şcoalele. Apoi asistenţa pleacă la tribunele construite în faţa Palatului Administrativ unde se primeşte defilarea. Defilează într-o ordine perfectă liceul, apoi şcoala normală ai cărei elevi îmbrăcaţi în frumoase costume naţionale fac o frumoasă impresie, apoi şcoala de agricultură şi şcoala de meserii. La sfârşit, frumos şi impunător, defilează trupele sub comanda d-lui colonel Iacob. Întâi Reg. 3 Olt sub comanda d-lui colonel Suller Alfred, apoi Reg. 21 Infanterie sub comanda d-lui colonel Gheorghe Ion şi în sfârşit Reg. 1/26 obuziere sub comanda d-lui colonel Şerbănescu. După defilare, autorităţile şi invitaţii merg la Palatul Administrativ unde în sala de recepţie, se aduc felicitările. Vorbeşte în numele clerului preotul Gabriel Dumitrescu, în numele armatei dl. col. Iacob, în numele magistraturei dl. Gh. Vasiliu, în numele corpului didactic dl. I. Ţicăloiu, în numele corpului P.T.T. dl. Odiseu Şeiculescu, dl. I.A.Tomescu în numele consiliului comunal, dl. C. Stavarache în numele soc. Veteranilor de război, etc. Răspunde dl. V. Alimăneşteanu prin câteva cuvinte care atrag aplauzele tuturor. S-au servit apoi pişcoturi şi vin. După amiază, la ora 5, o reuşită serbare şcolară s-a dat în grădina publică,,regina Elisabeta. După frumoasa cuvântare 72

73 ocazională rostită de dl. profesor G. Păltineanu au urmat corurile: liceul, şcoala secundară de fete, normală, cu bucăţi bine executate sub conducerea d-lui profesor Bragadiru, apoi recitări şi în fine jocuri naţionale executate de elevele şcoalei nr. 1 de fete, de elevele şcoalei profesionale şi de şcoala normală. La serbare a luat parte un numeros public. Au asistat de asemenea dl. V. Alimăneşteanu prefectul judeţului şi dl. I.A.Tomescu primarul oraşului cum şi şefii celorlate autorităţi. La orele 8 seara s-a făcut retragerea cu torţe, iar de la ora 8 şi jumătate până la 12, muzica militară a cântat în grădina publică frumos decorataă şi luminată. De asemenea, în toate comunele din judeţ s-a oficiat în prezenţa autorităţilor locale câte un serviciu religios şi în multe comune s-au dat şi reuşite serbări şcolare şi câmpeneşti. (Democraţia Oltului, 15 iunie 1922). Dezvelirea monumentului eroilor din comuna Mierleşti. În ziua de 25 mai, Ziua Eroilor s-a dezvelit cu un deosebit fast monumentul ridicat în amintirea vitejilor din comuna Mierleşti ce s-au jertfit pe altarul Patriei. Monumentul este din piatră, în forma unei piramide având un vultur deasupra iar pe laturi sunt săpate numele oştenilor morţi. El este lucrat cu cea mai mare îndrijire, dându-i un aspect deosebit de cunoscutul maistor pietrar Givani Bianchi din Slatina. Dl. C. Florescu învăţător din Alimăneşti a avut durerea să piardă pe fiica sa Amalia, elevă în clasa a VI-a a Şcolii Normale din Braşov, în vârstă de 18 ani.transmitem îndureratei familii condoleanţele noastre. Excursia Şcolii Secundare de fete. Elevele şcoalei secundare din localitate au făcut o excursie de agrement şi de instrucţie la Curtea de Argeş sub conducerea d-nei Maria lt. col. Teodorescu, directoarea şcoalei. La această excursie au mai luat parte şi d-nii : lt. col. Teodorescu, N.M.Predescu- directorul Prefecturii, preotul Gabriel Dumitrescu, Patriciu Demetrescu şi doctorul Plevianu, membri în comitetul şcolar. Excursioniştii au plecat sâmbătă 10 iunie cu un vagon rezervat ataşat la trenul 120. Astăzi, duminică 18 iunie se celebrează la Bucureşti căsătoria religioasă a domnului Vasile Alimăneşteanu, prefectul judeţului, cu d-şoara Raicoviceanu, fiica d-lui Raicoviceanu, consilier la Înalta Curte de Justiţie. Populaţia întregului judeţ ia parte la bucuria fruntaşului şi care prin însuşirile alese cu care e înzestrat a ştiut să-şi câştige afecţiunea şi respectul tuturor şi din toate părţile se înalţă urări pentru fericirea noilor căsătoriţi. Dl. Dinu Brătianu a cerut primăriei să întocmească planurile pentru terminarea capelei mortuare a defunctului Al. Iliescu ale cărui oseminte doreşte să le aducă de la Iaşi la 30 august. Sâmbătă 8 iulie, societatea veteranilor de război din Olt va da în grădina publică,,regina Elisabeta o serbare pentru mărirea fondului necesar ridicării unui monument al eroilor în 73

74 oraşul nostru. S-au luat toate măsurile ca reuşita serbării să fie asigurată: bufet bogat, surprize, joc de căluşari, coruri nu va lipsi nimic din ceea ce poate distra publicul. Cu acest prilej amintim că fondul pentru ridicarea monumentului a atins până acum cifra de lei şi că au şi început tratativele pentru pentru întocmirea planului după care va fi executat monumentul. În comuna Bărăşti de Cepturi a încetat din viaţă Voicu Gh. Veţeanu, primarul comunei şi preşedintele comitetului comunal al Partidului Naţional Liberal al cărui devotat membru este de multă vreme. Transmitem îndureratei familii condoleanţele noastre. În ziua de 25 iunie a avut loc la Perieţi căsătoria religioasă a d-rei Lucreţia O. Niculescu cu dl. Virgiliu C. Băbeanu din Turnu-Severin. Numeroşii invitaţi au petrecut minunat până în zoti de ziuă. Remarcăm în asistenţă : d-na şi dl. N.M.Bircii, d.na şi dl. N. Crăciunescu preşedintele Tribunalului, d-na şi dl. Sc. Zăgănescu, d-na şi dl. Gh. Vasiliu jude, d-na şi dl. Mirea Soare, dl. şi d-ra I.Gh. Massu, dl. şi d-ra I. Gh. Missail, d-na Ungurelu, D-na Ungheanu, familiile Minel Rădulescu, C. Scărlătescu, C. Caraveţeanu, I. Georgescu, Take Georgescu, N. Caracostea, Fl. Mărculescu, M. Lungu, d-nele Patriciu Demetrescu, d-nii Beletti, Stratulat, N. Protopopescu, căpitan Mitulescu, Bogdănescu, Gărbea, etc. (Democraţia Oltlui, 1 iulie 1922). Pentru eroi. În atelierul de pietrărie din str. Vintilă-Vodă nr. 2 din Slatina al d-lui Giovanii Bianchi se execută 2 monumente pentru eroi: unul pentru comuna Dumitreşti care se inaugurează în ziua de Sfânta Maria Mare şi poartă numele de,,fântâna Monumentală. Are înălţimea de 3,50 m şi cu vultur sus. Cel de-al doilea pentru cătunul Clocociov, care are tot aceeaşi înălţime şi cu vulturul sus. Rog ca toate comitetele de iniţiativă care doresc a face Monumente pentru eroi în comuna dumnealor, până nu vizitează atelierul meu să nu comande în altă parte, pentru a se convinge de lucrul şi preţul cu care eu le execut. În zilele de august se va ţine la Focşani Congresul General al Asociaţiei Corpului Didactic după care se va face o excursie prin Basarabia şi Bucovina. Programul congresului e compus din chestiuni de ordin profesional şi didactic. Pentru a discuta acest program şi pentru a formula deziderate, Asociaţia Corpului Didactic din Olt a fost convocată de către preşedintele său dl. Coarnă, pentru ziua de 30 iulie în localul şcoalei Protopopescu. La 15 august stil vechi se va inaugura la Perieţi monumentul eroilor ridicat din iniţiativa d-lor Al. Toma şi L. Georgescu. Monumentul este lucrat în piatră în atelierele P. Carajanis din Craiova. Costă lei, bani pe care comitetul de iniţiativă i-a adunat prin subscripţie publică. Are o înălţime de 5 m. În vârf are un vultur de bronz cu crucea în cioc. Pe frontispiciu e săpat acest moto:,,nu plângeţi Eroii, cunoscutele cuvinte ale Reginei. 74

75 Numele eroilor morţi sunt scrise în litere de aur. Deasupra soclului e săpată în piatră o panoplie de arme iar ceva mai sus o scenă de lupte. Dezvelirea monumentului eroilor din comuna Dumitreşti. Cu o solemnitate deosebiră, în mijlocul unei asistenţe numeroase s-a dezvelit la Dumitreşti în ziua de Sf. Măria monumentul ridicat în cinstea celor 158 oşteni ai comunei morţi pe câmpul de onoare. După serviciul religios şi sfinţirea apei, cel dintâi a luat cuvântul administratorul plăşii dl. Zavricescu care aduce omagii M.S.Regelui şi Bravei armate care a înfăptuit România Mare. În cuvinte calde cinsteşte memoria celor morţi pentru Patrie. Predă monumentul autorităţii comunale.[ Au mai luat cuvântul n. Iliescu-Dienci şi preotul M. Gonţoi]. Dl. Alex. Alimăneşteanu a trimis următoarea circulară primarilor şi preşedinţilor de comitet din judeţul Olt:,,Domnule, Dacă sunt oameni în comuna dumneavoastră care vor să fie împroprietăriţi în Dobrogea, să facă cereri însoţite cu certificatele că nu au pământ şi nu au fost împroprietăriţi.întrebaţi oamenii imediat căci acum este timpul pentru a putea căpăta pământ. Pentru cei care n-au dreptate a fi împroprietăriţi şi au bani, pot găsi în Dobrogea pământ minunat pentru a-l cumpăra. Al dvs. Al. Alimăneşteanu. În locul d-lui Adrian Fotescu detaşat la poliţia oraşului Ploieşti, a fost adus ca poliţai al oraşului dl. Mandragiu, care a mai ocupat acest post. (Democraţia Oltului, 12 septembrie 1922). Dezvelirea monumentului din comuna Crăciuneii de jos. În ziua de 21 septembrie curent s-a dezvelit cu o deosebită ceremonie monumentul ridicat în comuna Crăciunei de Jos în amintirea eroilor neamului. S-a trimes de garnizoana Slatina un pluton soldaţi din Regimentul Olt nr. 3 sub comanda lt. Popescu şi muzica militară a Regimentului. Au luat parte la solemnitate N.M.Predescu directorul Prefecturii ţinând locul d-lui prefect V. Alimăneşteanu, care n-a putut sosi la timp din cauza unei pene de automobil, dl. colonel Gheorghe Ion ca delegat al Corpului I Armată, administratorul plăşii-fotescu, judecătorul I. Hoisescu, ajutorul de judecător C. Popescu, toţi preoţii din plasă sub conducerea proistorului Şeiculescu, învăţătorii, Comitetul de iniţiativă în frunte cu d-na Eufrosina Popescu Pipile, primarii din comunele învecinate şi întreaga populaţie din comunele vecine. La ora 10 şi jumătate începe serviciul divin săvârşit de Proistosul Şeiculescu, înconjurat de preoţi. După săvârşirea serviciului divin, învăţătorul comunei, Iancu Beca şi care este şi membru în comitet, dă în primire monumentul primarului comunei, reamintindu-i obligaţia ce are atât el cât şi locuitorii, de a-l păstra ca un monument al acelora care şi-au pierdut pentru ţară viaţa şi să fie un exemplu pentru generaţiile viitoare. Primarul Cotoi ia în primire monumentul mulţumind membrilor din comitet pentru frumosul dar ce-l face comunei. Monumentul măreţ reprezintă un soldat infanterist la atac pe un soclu de marmură de 2 metri. Soldatul este din bronz. Pe plăcile de aramă sunt scrise 75

76 numele celor 256 de eroi. Monumentul este îngrădit cu fier la care a contribuit şi maestrul Smarandianu. [Au luat cuvântul N.M.Predescu, colonelul Gheorghe Ion, colonelul Niculescu, pr. Şeiculescu de la Seaca şi învăţătorul Andreescu de la Drăgăneşti ]. D-nul Emanoil Antonescu profesor universitar şi deputat al judeţului nostru a fost victima unui odios atentat. Rănit grav, d-sa a fost transportat la sanatoriul doctorului Gerota unde se găseşte şi azi. Când trista veste a ajuns la noi, din toate colţurile judeţului i-au fost trimise telegrame de simpatie şi urări de grabnică însănătoşire. Din fericire, actualmente dl. Em. Antonescu este în afară de orice pericol. Ne facem interpreţii conjudeţenilor noştri urându-i şi pe această cale o grabnică şi desăvârşită însănătoşire. În ziua de 1 octombrie c. la orele 8 seara a avut loc în biserica Sf. Treime din Slatina cununia religioasă a prea drăgălaşei domnişoare Cateli N. Ionescu, fiica amicului nostru preot N. Ionescu senator, cu distinsul şi apreciatul judecător Stelian Coşoiu din jud. Vlaşca. Tot ce are Slatina mai deosebit a ţinut să ia parte la această faimoasă nuntă. De la biserică, aproape întreaga asistenţă a trecut în saloanele Cazinoului uinde sub frumoasele arii ale muzicii militare s-a dansat până la orele 6 dimineaţa. A fost o frumoasă animaţie între întreaga asistenţă. În mulţimea asistentelor am putut remarca familiile: d-na şi dl. I.Coşoiu (cu d-ra) senator de Vlaşca- naşi, dl. Juga fost prefect şi deputat de Vlaşca, familia Coşoiu cu d-rele, Elisabeta şi Florica Coşoiu socri, d-na şi dl. V. Alimăneşteanu- prefectul judeţului, d-na şi dl. dr. Petrescu medicul primar al judeţului, dl. dr. Kitzulescu-fost prefect, d-na şi preotul Dumitrescu- protoiereul judeţului, d-na şi dl. Lolo Zăgănescudecanul baroului avocaţilor din Slatina, d-na şi dl. I.A.Tomescu- primarul oraşului, dl. Al. Beleti-senator, dl. I.Florescu- deputat, [etc]. (Democraţia Oltului, 15 octombrie 1922). Despre moartea lui Matei Basarab Matei Basarab ( ) din neamul Brâncovenilor din Romanaţi rămâne în istorie drept cel mai mare ctitor de biserici dintre voievozii Ţarii Româneşti. Încurajând tiparul şi punând bazele dreptului românesc (,,Pravila de la Govora -1640;,,Îndreptarea Legii -1652), introducând limba română drept limbă oficială în administraţie şi biserici în locul slavonei, reducând simţitor numărul dregătoriilor acordate elementului grecesc, fiul lui Danciu din Brâncoveni se afirmă ca un promotor al curentului naţional. Neînţelegerile cu Vasile Lupu al Moldovei îl obligă pe Matei să întreţină, cu mari eforturi, o oaste de seimeni. Sfârşitul domniei sale este marcat de răscoala 76

77 acestora la care se adaugă durerea pierderii unicului fiu, Mateiaş şi a soţiei, Elina, precum şi rana căpătată în lupta de la Finta. Astfel se stinge la 9 aprilie 1654 (stil vechi) la Târgovişte Matei Basarab, fiind înmormântat aici, de unde în 1658 fu strămutat la mănăstirea Arnota. Martor al acestor evenimente, călătorul sirian Paul din Alep (ce-l însoţea pe patriarhul Macarie) ne-a lăsat aceste mărturii (,,Călători străini, vol. 6, p ). Intervenţiile noastre în textul original au fost încadrate între paranteze drepte. În aceşti doi ani [din urmă] Matei, domnul Ţării Româneşti, a desfiinţat acest obicei [este vorba despre procesiunea din joia de după Paşti], pentru că era bătrân şi nu avea deloc putere să iasă.în această joie a Paştilor a trimis o trăsură după domnul nostru patriarh. Am intrat în biserică, ne-am pus odăjdiile şi l-am înveşmântat pe domnul nostru patriarh. S-au pregătit apoi vase pentru agheazmă, adică cupe de argint aşezate pe ilit. Domnul nostru patriarh a făcut slujba agheazmei şi ne-am urcat cu ea la domn şi l-am aghezmuit. Apoi ne-am scos odăjdiile şi ne-am urcat în trapeză. După aceea ne-am luat rămas bun de la el, căci plănuisem să plecăm pentru a merge prin ţară. Am venit la mănăstire şi neam început pregătirile de călătorie. Domnul i-a trimis milostenia obişnuită, căci se făcuse foarte zgârcit spre sfârşitul vieţii sale şi iubea foarte mult pe turci şi pe tătari şi le dădea toată averea sa. Dacă vreunul din ei venea să-l vadă îi îmbrăca cu veşminte cu blană de samur. El ura pe preoţii, pe călugării sau pe egumenii care veneau să-i ceară vreo milostenie, aşa cum mai făcuseră odată, şi îi lăsa să plece dezamăgiţi. În săptămâna aceea a primit vestea că ţarul moscoviţilor [Alexei Mihailovici Romanov, ] îi trimite un sol cu mari daruri. El [domnul] a trimis îndată porunca să-l întoarcă din drum spunând :,, Să nu mă faceţi să-l văd la faţă,căci într-adevăr el ura nespus de mult neamul cazacilor şi al moscoviţilor. La înfrângerea lui Vasile [ Lupu] şi Timuş, fiul lui Hmelniţki [domnul ] a făcut mare măcel de cazaci şi a luat pe foarte mulţi în prinsoare. Când aga visteriei a venit la el,[domnul] a ieşit în întâmpinarea lui şi a pus să se taie capul multor cazaci înaintea acestuia spunând:,, Eu îi urăsc pe cazaci şi îi iubesc pe refugiaţi şi a trimis vizirului mulţi prizionieri în fiare, ca vâslaşi. Când vizirul i-a întrebat:,, Cine sunteţi voi?, ei au răspuns:,, Noi suntem cazaci din oastea lui Hmelniţki şi am fost înfrânţi în Ţara Românească. El [vizirul] le-a dat îndată haine din stofă roşie şi bani şi i-a trimis în ţara lor, la Hmelniţki, căci între acesta şi ei,[turcii] era o mare prietenie şi legături diplomatice strânse.hmelniţki şi cazacii nutreau o mare duşmănie faţă de Matei, domnul Ţării Româneşti; şi când acesta a trimis înapoi pe solul Moscovei [solia trimisă în aprilie 1654 în Ţara Românească şi în Moldova urmărea încheierea unei alianţe comune 77

78 împotriva turcilor ], această ură a crescut şi mai mult.din pricina aceasta toţi locuitorii Ţării Româneşti trăiau într-o frică necurmată de Hmelniţki şi de cazaci. În fiecare zi umbla acest zvon:,,vin cazacii, au intrat în ţară! Noaptea nu se mai dormea astfel că supuşii săi, pe care îi asuprise cumplit, au părăsit ţara cu oştirea sa şi cu toţi boierii săi. Ei au conspirat ca să-l omoare, spunând:,,cum, din timpurile străvechi şi până acum n-a venit la noi încă un sol din partea ţarului nostru, şi acum vine unul, [iar] tu îl trimiţi înapoi pe sol? Atunci Dumnezeu a îndreptat această situaţie, chemându-l la el [pe domn], căci chiar în acea săptămână a căzut grav bolnav de o boală fără leac ; el nu mai ştia ce-i cu dânsul deoarece dăduse în mintea copiilor. Moartea lui Matei, domnul Ţării Româneşti În Duminica Sf. Toma, domnul nostru patriarh a slujit liturghia în biserica mănăstirii negustorilor. În dimineaţa duminicii mironosiţelor [9 aprilie 1654, a doua duminică după Paşte], Matei, domnul Ţării Româneşti a murit, după o domnie de 23 de ani [în realitate 21 ani fără5 luni şi 11 zile, cf.,,letopiseţul Cantacuzinesc, p117]. La început făcea mult bine şi era foarte milostiv. Printre facerile de bine şi ctitoriile sale se numără, numai în Matei Basarab şi doamna Elina. ţara sa, o sută cincizeci de mănăstiri şi biserici de piatră [exagerare], dar mai ales biserica episcopală de la Buzău. Înainte de a-şi da sufletul,chir Ignatie, mitropolitul ţării a sosit, şi îndată toţi boierii ţării s-au adunat şi au ţinut sfat; pe loc au ales domn pe un boier numit Constantin, dintr-o familie domnească. El era fiul lui [Radu] Şerban, fostul domn al Ţării Româneşti. Apoi ei au ieşit din biserică în afara palatului şi mitropolitul s-a urcat pe un loc înalt şi a spus poporului :,,Domnul vostru a murit; pe cine doriţi drept cârmuitor în locul lui? Boierii, oştirea şi tot norodul au strigat într-un singur glas:,,noi nu vrem decât pe Constantin, fiul lui Şerban vodă! Ei au arătat [o mare] însufleţire căci alegerea lui la rangul de domn venea de la Dumnezeu şi mai mulţi boieri ai ţării îl văzuseră în picioare în biserică, în jilţul domnilor. Pe vremea lui Matei voievod el fusese întâi al doilea Matei Basarab, detaliu din serdar al oştirii. fresca de la Ateneul Român. Matei voievod avea un Diicu Buicescu, nepot, pe care îl făcuse mare spătar, adică comandant suprem al frescă de la m-rea Clocociov. 78

79 oştirii [Diicu Buicescu, înrudit după mamă cu Matei Basarab]. El era de o mândrie şi de o îngâmfare nemaipomenită şi aceasta în tot timpul vieţii sale. Noi îl vedeam întotdeauna, ori de câte ori se ducea din casa lui la curte, însoţit de peste cinci sau şase sute de ostaşi care mergeau înaintea lui şi în urma lui, şi tot astfel la întoarcere. El venise mai înainte de sărbătoarea Paştilor, cu oşti munteneşti şi ungureşti, să însoţească pe [Gheorghe] Ştefan, domnul Moldovei, când voiau să ia pe neaşteptate pe Vasile vodă. Unchiul său, Matei voievod, îl trimisese în taină, fără ştirea boierilor săi, căci dacă aceştia ar fi ştiut, i-ar fi ucis pe amândoi şi nu i-ar fi lăsat să atragă asupra lor o nenorocire veşnică. În mai multe rânduri Matei voievod a vrut să-l aşeze domn în locul său şi a folosit [în acest scop] fel de fel de şiretlicuri, dar din cauza trufiei lui nimeni nu l-a vrut, nici dintre boierii ţării, nici dintre supuşi. Constantin, fiul lui Şerban vodă, era sub ordinele lui, ca al doilea serdar. Dar aici, la boieri, este obiceiul ca atunci când doi dintre ei au acelaşi rang şi se întâlnesc, să nu-şi scoată calpacele, iar dacă unul din cei doi este de rang mai mare decât celălalt, acesta [din urmă] să-şi scoată calpacul. Dar Constantin stătea întotdeauna cu capul acoperit în faţa [comandantului] său marele serdar. Într-o zi, acesta l-a dojenit spunându-i:,,de ce stai tu în faţa mea cu capul acoperit? El i-a răspuns:,,eu sunt de neam domnesc, iar tu eşti fiu de ţăran, de aceea nu mă voi descoperi înaintea ta! Auzind aceste cuvinte, celălalt s-a mâniat, s-a dus la unchiul său şi şi-a aruncat armele înaintea lui. Aflând aceasta, domnul l-a scos pe Constantin din slujbă. Acesta s-a retras în palatele şi în casele pe care tatăl său le clădise pentru el, pe când trăia, în diferite locuri din Ţara Românească şi a locuit acolo [la Dobreni, Ilfov], până în această clipă. Când Matei voievod a căzut bolnav, a venit în oraşul Târgovişte pentru treburile sale fără să fie înştiinţat de ceea ce se petrecea. S-a întâmălat atunci ceea ce se ştia şi a fost ales domn. Cât despre marele serdar pomenit mai sus [Diicu Buicescu], în timpul săptămânii Paştilor el a aflat vestea că fiul său trăgea să moară într-un sat depărtat de oraş [Buiceşti, în judeţul Olt]. S-a dus să-l vadă şi unchiul său a murit în timpul lipsei sale. Aşa s-au petrecut lucrurile. [ ] Toţi oamenii bogaţi şi negustorii erau cuprinşi de spaimă în urma morţii domnitorului Matei; ei se temeau ca oştirea să nu jefuiască oraşul, dar Domnul le-a liniştit îndată minţile şi toţi au spus într-un glas că :,,Această pace se datora numai prezenţei patriarhului Antiohiei printre noi, căci [Dumnezeu] îi întârziase plecarea până în această clipă. Noi hotărâsem, într-adevăr, să pornim la drum chiar în lunea de după duminica Tomii şi întârziasem prin voinţa lui Dumnezeu, astfel că am fost martori la aceste întâmplări. [ ] Înmormântarea lui Matei voievod Am ieşit apoi din Mormântul lui Matei biserică pentru înmormântarea lui Matei. Au ridicat un cort mare Basarab de la Arnota. 79

80 în mijlocul curţii palatului, au aşezat un jilţ pentru domn şi au pus un altul lângă el, la stânga sa, pentru domnul nostru patriarh, apoi altul pentru mitropolit. Pe acest rând din stânga, ceilalţi episcopi de faţă stăteau în picioare împreună cu egumenii, preoţii, diaconii şi călugării. Erau aproape o mie de oameni. Boierii formaseră un cerc mare, pe când ostaşii înarmaţi şi supuşii umpleau curtea. Apoi ne-au luat, pe domnul nostru patriarh şi pe noi, şi ne-au urcat sus să rostim rugăciunile de înmormântare ale răposatului în prezenţa noului domn. Am găsit trupul în sala cea mare, unde în timpul vieţii sale dăduse ospeţe vesele; el era întins pe masă [cu] faţa descoperită, după datina locului. Era îmbrăcat cu straiele sale domneşti, cu o haină subţire de brocart de aur, împodobită cu blană de samur de mare preţ, cu ceaprazuri, cu nasturi de argint şi cu calpacul de samur pe cap. Era acoperit în întregime până la picioare cu un giulgiu de satin alb cu o cruce în foi de aur, iar în jurul său ardeau lumânări. Soţiile tuturor boierilor plângeau şi îl boceau. Domnul nostru patriarh l-a tămâiat, a rostit rugăciunea de înmormântare, apoi [celelalte] rugăciuni, şi noi am coborât înaintea lui. L-au aşezat pe năsălie în curte, în mijlocul cortului. Domnul stătea în picioare la jilţul său; s-au împărţit lumânări mai întâi domnului, apoi domnului nostru patriarh, mitropolitului, egumenilor, preoţilor, călugărilor şi săracilor, apoi boierilor şi tuturor celor de faţă; într-atât încât fumul supăra pe toată lumea. Apoi eu, arhidiacon al [patriarhului] Antiohiei, luând cădelniţa, am tămâiat pe domnul nostru patriarh, spunând:,,binecuvântează, stăpâne, apoi el însuşi a tămâiat în jurul năsăliei, spunând:,,fii binecuvântat şi cântăreţii au început să cânte:,,miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule şi,,fericiţi cei fără prihană care, apoi canonul Paştelui; un cor cânta în limba greacă şi celălalt română. Apoi patriarahul a tămâiat pe domn, pe mitropolit şi pe preoţi, pe boieri şi pe ceilalţi de faţă şi năsălia, pentru a doua oară. Apoi el a făcut semnul crucii, ca de obicei, şi s-a aşezat în jilţul său. După prima,,slavă şi,,fericiţi cei fără prihană care, eu am rostit,,miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila ta; ţie ne rugăm, ascultă-ne şi ne miluieşte şi,,încă ne rugăm pentru odihna sufletului robului lui Dumnezeu, de Hristos iubitorul Matei Voievod, pentru iertarea păcatelor lui, cele de voie şi fără de voie în întregime. Apoi domnul nostru patriarh a rostit prima încheiere. Mitropolitul, apoi episcopii şi egumenii au tămâiat, ca de obicei, ori de câte ori diaconul spunea:,,miluieştene pe noi, Dumnezeule. Cel care tămâia spunea în continuare aceasta până la citirea pericopei evangheliei. Apoi, când domnul nostru patriarh s-a apropiat şi a citit-o, toate soţiile boierilor au îngenuncheat; apoi el a citit rugăciunea de dezlegare. A urmat apoi sărutarea; domnul nostru patriarh i-a dat sărutarea, apoi mitropolitul, pe urmă domnul. Au fost plânsete şi bucurie; şi episcopii şi preoţii au urmat apoi doi câte doi. S-au împărţit tuturora pomeni bogate, în basmale. Dregătorii au intrat apoi plângând; şi ceilalţi boieri, doi câte doi. Apoi preoţii, perechi, Piatra de mormânt a lui Mateiaş. 80

81 perechi, după rangul lor, au purtat năsălia în jurul bisericii [biserica domnească], apoi au dus-o în cel de al doilea nartex şi l-au înmormântat în faţa [mormântului] soţiei sale, doamnei [decedată în august 1653], şi al fiului său [Mateiaş]. Domnul nostru patriarh a citit rugăciunea de dezlegare a doua oară. L-au pus într-un sicriu bogat împodobit, demn de un prinţ. Noi am plecat după amiază, istoviţi de oboseală, pentru că stătusem mult în picioare. Apoi domnul ne-a poftit la masa lui; a stat jos vorbind mult cu voie bună cu el [patriarhul] până seara. El ne-a împărţit veşminte de ceremonie. Ne-am întors cu trăsura la mănăstire înconjuraţi de mai multă cinste decât prima oară, însoţiţi fiind de trupe, de paici şi de cântăreţi. După ce ne-am hotărât să plecăm, noul domn a rugat pe domnul nostru patriarh să mai rămână la el încă o lună; el i-a făgăduit şi daruri, căci ţinea foarte mult la el, pentru că ajunsese domn în timpul şederii lui [în ţară]. În toate zilele ne făcea daruri din lucruri de ale mâncării, pe deasupra tainurilor care ne fuseseră hărăzite în timpul răposatului domn. Publicaţii Periodice din Olt şi Romanaţi Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu SEMNE, bilunar de literatură,artă,critică. Publicaţie modernistă. Apare la Slatina în 6 sau 8 pagini, între 1 febr.1937 şi mai De la nr. 2/martie 1937 apare lunar. A apărut la 1 febr. 1937, martie 1937, iunie 1937 (nr. dublu, 3-4), august 1937 (nr. dublu 5-6), febr şi mai 1938, total 6 numere. De la nr.2 /1937 apare cu subtitlul,,revistă de cultură. Redactor Stelian Tecucianu, 5 lei numărul. Tipografia C.C.Constantinescu-Bulbeş, str.grigore Cantacuzino, nr.59, Slatina. Redacţia pentru capitală: Aleea Juilland, nr.18; pentru provincie: Slatina, str. Spitalului, nr.22. Publică versuri originale şi traduceri, articole de sociologie şi filosofie, o cronică a cărţilor şi alta a revistelor româneşti şi străine, informaţii diverse despre viaţa literară din ţară şi de peste hotare. Colaborează cu versuri : Mircea Streinul,Virgil Carianopol, Radu Stanca, Simion Stolnicu (,,Elegia scăldătorului ), Ovid Caledoniu, Lucian Mănescu, Constant Al. George, Radu Miriade, Ion Frunzetti, Aurel Iordache, B.Valeriu, Horia Ghiea, Tudor Scarlat, Const.Virgil Gheorghiu, Ion Aurel Manolescu; cu proză: Silviu Rada,Vl.Dogaru, Ştefan Voitescu, Ion Iovescu, Al. Leontescu, Dan Petraşincu (,,Adolescenţa, fragment din romanul,,monstru ). Publică eseuri: Vl. Dogaru, M. Popescu Spineni (,,Începuturile vieţii universitare ), Mircea Eliade (,,Un înţeles al semnelor ), Tr.Herseni (,,Câteva consideraţii de antropologie filosofică ), G.M.Vlădescu (,,Revistele de provincie ), M.Şora (,,Arta moralităţii şi moralitatea artei ). Esta recenzat romanul,,domnişoara Christina, de Mircea Eliade. Ion Frunzetti traduce versuri de Rimbaud. Apar traduceri din Eugen O Neil (laureat al premiului Nobel în 1936). 81

82 În nr. 3-4/iunie 1937, Ion Iovescu publică un fragment de roman,,,litanie, în care descrie viaţa grea a omului de la ţară, drumul de la Spineni până la Mereni, localităţi din judeţul Olt. Octavian Linariu face o prezentare sculptorului Teodor Sellu. În nr.1 /febr se face o analiză a romanului,,om, de Mircea Damian (scriitor, gazetar născut la Izvoru- Romanaţi, M.O. 13, 14/2013):,,,,Om este noul roman al d-lui Mircea Damian, pătrunzător prin sensibilizarea realităţii, a intuitului. E acelaşi zbucium literaturizat de viaţă şi dragoste, dosat la un puternic criticism interior (p.4). O atenţie deosebită se acordă scrierilor lui Mircea Eliade(de care se ocupă Mircea Vuia,Stelian Tecucianu). Grafica revistei este asigurată de Miliţa Pătraşcu,Dan Băjenaru,Maria Pillat Brateş,George Năsturel. Sunt recenzate volumele:,,tărâmul celălalt, de Virgil Gheorghiu,,,Caet, de Al.O.Teodoreanu,,,Anotimpuri, de Emil Giurgiuca,,,În Shakespeare, de Haig Acterian. Alţi colaboratori: G.M.Vlădescu, C-tin Virgil Gheorghiu. (B.A.R. P.III , F.32x48 cm). Bibl.,,VREMEA NOUĂ, an.x, nr.221/1937 ; Ion Hangiu-,,Dicţionarul Presei Literare din România, p SEMNE, revistă lunară de literatură, foaie literară a cenaclului,,scaunele. Ulterior cu subtitlul,,revistă literară a tinerilor de pretutindeni, Slatina. Apare lunar din Director Dorin Teodorescu, redactorşef- Nicolae Zărnescu (conducătorul cenaclului,,scaunele între oct febr.1998), redactori: Stelorian Moroşanu, Marius Truţă, Marin Tudor, Al.Florin Ţene, Alessandro Villa. Redacţia în Slatina, Societatea Culturală,,Eugen Ionescu, Casa de cultură a sindicatelor. Publică poezii : N.Zărnescu, A.C.Mirea, George Nina Elian, Vali Orţan, Marin Tudor, Marius Truţă, Cristina Joia. Multe materiale evocatoare se referă la creaţia lui Eugen Ionescu (,,Însingurarea absurdului, de Sorin Ardeleanu, în nr.11-12/1996;,,praful, de Elena Cruceru, idem.;,,monument al spiritualităţii universale: Eugen Ionescu, de A. C. Mirea, nr. 2/1995;,,Despre Eugen Ionescu,,Însinguratul în firimituri, destelian Moroşanu, nr.11-12/1996). În colecţiile B.A.R. se găseşte doar nr.11-12(22)/nov.-dec (B.A.R. P.II ,F. 12x20 cm). Bibl.,,Vremea biletelor de papagal,de George Enache, în OLTPRESS, nr. 1496/18 oct.1995 ;,,SEMNE 3/1996, sau zbenghiul surprizei, de George Enache în OLTPRESS, nr.1600/19 mart.1996 ;,,Creaţia poetului slătinean N. Zărnescu tradusă în limba italiană, în,,informaţia OLTULUI, nr.66/27 mai 1997 ;,,Semnele tinereţii,de N.Zărnescu, în,,oltul CULTURAL, nr.3(18)/2002, p

83 SENTINELA OLTULUI, organ de informaţie, doctrină şi faptă al Partidului Conservator din judeţul Olt. Apare la Slatina din iulie 1933 până în iulie 1935, în total 17 numere, unele duble sau triple. De la nr. 2/aug.1933, apare cu subtitlul,,organ de informaţie, doctrină şi faptă al Paridului Conservator,,Vlad Ţepeş din jud. Olt. De la nr. 9/aug se face menţiunea,,director: Alexandru Lecca. Redacţia şi administraţia: str.ionaşcu, nr. 20, Slatina. Tipografia Gh. Polihron.Conţine atacuri contra liberalilor şi laudă pe conservatori. Pune în discuţie preţul ridicat al pâinii, apreciază organizarea,,săptămânii fructelor ca şi cursurile de agricultură cu învăţătorii la Şcoala Strehareţi. Reţinem semnătura poetului Vasile Militaru din nr.12/dec în dreptul fabulei,,cozonacul, mămăliga şi ţăranul. Alţi colaboratori: P.Chivu (inginer tehnic), Dionisie Popescu, I.Florescu, Iancu Iliescu (proprietar Drăgăneşti Olt, fost deputat), I.Mihăilescu (învăţător pensionar), Dinu Ozun, G.Nicolau. (B.A.R. P.II ) SFATUL ŢĂRANILOR, gazeta Partidului Naţional Liberal din judeţul Romanaţi. Apare săptămânal sub conducerea unui comitet. Tipografia Nicolae Stroilă, Calea Victoriei, nr.113, Bucureşti. Apare la 10 mai Găzduieşte în paginile sale o elogioasă prezentare a fruntaşului P.N.L. Istrate Micescu care,,...în politică a debutat pentru prima dată (sic!) în judeţul Romanaţi unde a fost ales deputat în toamna anului Inexistent în colecţiile B.A.R. Bibl. Paul Lică -,,Istoria presei romanaţene, p SIMBOL, revista liceenilor de la Liceul,,Ion Minulescu, Slatina Apare din iunie 1996 (an.i, nr.1). Coordonatori (1998): prof. Maria Ionică şi prof. Corina Monea. Apare în 8 pagini. Conţine povestiri, tablete, eseuri, poezii, reportaje din viaţa liceului, rubrica,,reflector surprinzând mai ales aspecte neplăcute. Colaboratori:Alina Staicu, Anca Mitrache, Ileana Costea, Lavinica Mitu. În primul număr reproduce poezia lui Ion Minulescu,,Nu sunt ce par a fi, alături de imaginea maestrului. La nr. 8/ianuarie 1999, figurează ca director Dimitrie Pintescu, redactor-şef Monica Sterpan iar colaboratori profesorii Aurelia Cotoşman, Marius Perianu şi Cristi Ionescu. Articolul,,Va deveni Liceul Ion Minulescu colegiu Naţional cuprinde informaţii preţioase despre trecutul liceului (fosta Şcoală Medie a luat fiinţă în 1963 cu 646 de elevi de clasele I-X 83

84 în 16 săli de clasă şi 2 laboratoare. În 1969 liceul cu 12 clase a dat prima promoţie. În 1970 s-a finalizat construcţia noului local din str. Basarabilor, nr. 33 iar din s-a dat în folosinţă clădirea internatului şi cantina cu 300 locuri. În mai 1972 liceul a primit numele Ion Minulescu). (Arhiva autorilor,f.22x32 cm). Bibl.,,SIMBOL îşi onorează numele şi menirea, de Victor Ursu, în,,oltpres, nr. 2107/24 martie 1998, p.2; Vezi şi,,oltpress din 14 martie 1997, p.2. SINCERITATEA, organ de propagandă şi apărare a societăţii cu acelaşi nume, Caracal. Redacţia şi administraţia Caracal, str.goleşti, nr.1. Apare în fiecare duminică. Ziarul poartă un motto:,,cu cât sunt mai multe slăbiciuni, cu atât mai multe minciuni. Apar 8 numere între 10 aprilie şi 8 august 1927 astfel: 1/10 apr; 2/17 apr; 3/29 mai; 4/ 4 iunie; 5/12 iunie; 6/3 iulie; 7/31 iulie; 8/8 aug Tipografia,,Apărarea Naţională, Craiova. Abonamentul pentru asiguraţi 180 lei.apare în 2 pagini, proprietar D.Mizileanu. Din lectura ziarului rezultă că era organul unei societăţi de asigurare. În primul număr găsim următoarele:,,domnule asigurat, am înfiinţat ziarul de faţă în scopul de a scrie în el tot ce vă interesează. Din ziar veţi vedea săptămânal numărul membrilor înscrişi în timpul săptămânii trecute.veţi fi în măsură de aici, de acasă de la dvs. să ştiţi tot ceea ce se lucrează la societate. În acest ziar vom publica toţi asiguraţii noştri aşa că atunci când vor începe plata capitalurilor asigurate şi vi se va cere să cotizaţi cu suma de 100 lei pentru dl. X, dvs. care aveţi ziarul, veţi căuta în el şi veţi vedea că acel domn sau doamnă, domnişoară este cu adevărat asiguratul nostru de la data arătată în dreptul lui. Dacă cum vedem, un asigurat întreabă ceva ce nu i se pare desluşit, societatea va publica în întregime atât scrisoarea asiguratului cât şi răspunsul societăţii. Ziarul ce am înfiinţat vă este de mare folos. Pentru aceasta vă rugăm stăruitor ca cu întoarcerea curierului, să ne trimiteţi prin mandat poştal suma de 180 lei ce reprezintă abonamentul pe un an întreg începând de la 10 aprilie Vă salută cu toată stima,,sinceritatea, societate de asigurări. I.Pretorianu. (B.A.R. P. III. 9729,F.46x32 cm) SLATINA SOCIALĂ, revistă de cultură şi educaţie socială. Apare la Slatina, lunar, din ianuarie Editată de Primăria Slatina, Consorţiul local Slatina pentru dezvoltare şi Asociaţia Română pentru Dezvoltarea Asistenţei Sociale, filiala Olt. Revista se doreşte a fi,,un reper pentru potenţialii beneficiari de prestaţii şi servicii de asistenţă socială. Prin intermediul revistei, experienţa noastră va putea fi utilă şi acelora ce permanent se află în spaţiul acţiunilor şi activităţilor cu caracter social, aparţinând unor instituţii publice sau private. În paginile revistei se află articole precum:,,necesitatea creării unui sistem naţional de asistenţă socială,,,dependenţa de alcool,,,minorii şi infracţiunile de tâlhărie,,,profesiunea de asistent social,,,tinerii şi înjurăturile, ş.a. Printre semnatarii materialelor regăsim numele drd. Velemir Radovan, Prof. dr.cătălin Zamfir, jurist Mihai Matei, procuror Florica Radovan, sociolog Aurora Tănase, jurist Nora Popescu, ş.a. Bibl.,,Noutate în publicistica slătineană-slatina SOCIALĂ instrument de comunicare 84

85 şi colaborare a administraţiei publice locale cu societatea civilă, de Lavinica Mitu, în RIPOSTA, nr.371/7 ian. 2002, p.6. SLATINA 630, revista comunităţii. Apare la Slatina din 1998, 8 pagini, 1000 lei. Editată prin Fundaţia Consorţiul Local Pentru Dezvoltare Slatina. Director program, jr. Mihai Matei. Redactor-şef: Marin Beşcucă, secretar de redacţie: Virgil Drăguloiu. Imprimat la Gutemberg Internaţional S.A. Craiova. În colecţiile B.A.R. există 20 de numere din anul 1998 (1-7; 11; 15-17; 20; 26-32; 37). Publică hotărâri ale Consiliului Local Slatina, programul postului local de televiziune Novel, reclame, oferta locurilor de muncă. Se ia un interviu prozatorului Viorel Dianu. Publică poezii: Marin Beşcucă, Virgil Dumitrescu (nr. 32/8-14 oct. 1998), Florina -Maria Rotaru, Adriana Badea, Mariana Bălşan. În nr. 15/11-17 iunie 1998, Marin Beşcucă scrie despre ziaristul Adrian Ursu, redactor-şef la,,adevărul, sub titlul,,un slătinean în lumea mare, foarte mare a presei româneşti. Revista găzduieşte în nr. 20/16-22 iulie 1998 un interviu cu tânăra artistă plastică Johana Nichita. În nr. 49/10-23 iunie 1999 găsim detalii de la conferinţa de presă a d-nei Mitzura Arghezi, deputat P.R.M. de Olt. În nr.50/24 iunie-2 iulie 1999 este prezentată activitatea prof. Mihai Butoi, fost director al Muzeului Judeţean Olt. Dintr-o notă publicată în nr. 65/30 martie-11aprilie 2000, aflăm despre omagierea la Slatina a dramaturgului Eugen Ionescu la 6 ani de la dispariţie. Numărul 74/4-15 sept.2000 aminteşte despre lansarea volumelor,,sub cerul Egodaviei, de Gil Păsculescu şi,,amintiri pretimpurii, de Nicolae Fulga. Din nr.75/21 sept.-5 oct aflăm că la 13 sept., în semn de omagiu, Grădiniţa nr. 7 Slatina a devenit,,grădiniţa pictor Spiru Vergulescu. La 22 sept s-a inaugurat la sala de expoziţii,,humanitas din Slatina, expoziţia pictorului George Păunescuinformează nr. 76/6-19 oct Profesorul Al.Chirilă Stanciu face în nr. 86/15-28 martie 2001 o scurtă prezentare nou înfiinţatului cor,,millenium din Slatina (vezi şi,,corul Millenium arată ce poate, în nr.95/19-31 iulie 2001). Din nr. 90/8-21 mai 2001 aflăm despre vernisajul expoziţiei pictorului Spiru Vergulescu de la Galeria de Artă a Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Olt. Numărul 104/22 nov.-5 dec. 2001, cuprinde în p.3 articolul,,70 de ani de Bibliotecă Publică la Slatina, de Virgil Drăguloiu. Aflăm că prof.gh. Mihai a lansat cu această ocazie volumele:,,istoricul Bibliotecii Judeţene Ion Minulescu,,,Cărţi, autori, autografe şi,,personalităţi slătinene. Nicolae Truţă a expus colecţia de tablouri,,personalităţi din judeţul Olt. Se amintesc etapele constituirii Bibliotecii publice din Slatina: 1.Cărţile trimise de Petrache Poenaru Şcolii Ionaşcu la 1 iulie 1841; 2.Crearea Bibliotecii Publice din Slatina în 1861; 3.Testamentul lui M.S.Andreian din1913 prin care îşi lasă casa şi biblioteca personală în scopul înfiinţării unei biblioteci publice. Despre lansarea 85

86 volumului,,fisură în real, de Nicolae Tiţa aflăm din nr.105/6-19 dec Alţi colaboratori: Marin Postolache, Vasile Enoiu, Adrian Crăciunescu, Cristina Ignat, Aurelia Grosu. (B.A.R. P.III ,F.18x28 cm ; numerele după 37/1998 în arhiva autorilor) SLĂTINEANUL, publicaţie independentă pentru comunitatea zonală, decembrie Apare la Slatina, fondator Radu Cornel Dorel.Pe frontispiciul publicaţiei apare un citat din Anatole France,,Societatea se bazează pe răbdarea celor săraci. Scopul nedeclarat dar evident al publicaţiei este discreditarea candidatului P.D.L. la alegerile prezidenţiale Traian Băsescu. În cele 8 pagini întâlnim articole de genul :,,Băsescu învins,,,politica murdară a lui Traian Băsescu criticată de social democraţi,,,pomana electorală a P.D.L. ia amploare, etc. (Colecţia autorilor, F.24 X 18 cm) SLOVA, revista elevilor Şcolii Generale nr.1 Balş, ian Din colectivul de redacţie fac parte: Dumitru Liviu Matei, Ana Popa, Gabriela Belu, Dalia Staicu, Alexandru Ionescu, Margareta Pătru, Elena Anuţă, Ştefan Untaru. Îndrumător, prof. Dumitru Rotaru, tehnoredactor I.Ungureanu. Primul număr al publicaţiei conţine pe prima pagină o dedicaţie semnată de poetul craiovean Marin Sorescu:,,Pentru entuziaştii de la SLOVA, urarea prietenească de a transforma litera de mână în literă de aur întru faima şi gloria acestui frumos meleag oltenesc. Am trecut de multe ori prin Balş, venind dinspre Bulzeşti şi mergând spre Craiova, mai târziu spre Bucureşti, şi păstrez amintiri dintre cele mai colorate, un colţ de ţară pitoresc şi plin de viaţă autentică pe care îl salut prin intermediul acestei reviste scoase de elevi, care nu poate fi decât frumoasă din moment ce se naşte din dragoste de frumos. Marin Sorescu,ianuarie În nr. 2/iunie 1978 apare un cuvânt introductiv semnat de scriitorul Alexandru Mitru care, între altele spune:,,...iar pentru începutul lor de drum, îmi alătur şi eu cu toată dragostea inima, făgăduindu-le după străvechea datină românească, întreaga curată prietenie. Le urez deci, să-şi cinstească SLOVA, iar peste ani să ne întâlnim laolaltă şi să ne fericim pentru împlinirile ei. Reţinem din nr.2/1978 articolul consacrat centenarului poetei Elena Farago. În colecţiile B.A.R. se păstrează doar aceste două numere. În colecţia d-lui D. Rotaru (Balş) se păstrează şi nr.4/1980. (B.A.R.P.II 39717,F.20x12 cm). 86

87 Inscripţii Pan M. Vizirescu şi revista,,viaţa Literară Nicolae Scurtu Unul dintre colaboratorii revistei Viaţa literară ( şi 1941) este şi poetul, eseistul şi dramaturgul Pan M. Vizirescu ( ), personalitate inconfundabilă a literaturii române interbelice şi, evident, postbelice, născut la Braneţ- Romanaţi. Admirator, fără ezitări, al poetului, eseistului şi memorialistului Nichifor Crainic, a publicat, cu o oarecare ritmicitate, în ziarele şi revistele conduse, cu o aleasă distincţie, de autorul celebrei cărţi Nostalgia paradisului, care l-a marcat profund. O parte însemnată a operei sale literare se află în paginile revistei Gândirea, publicaţie occidentală, coordonată şi supervizată de Nichifor Crainic. Epistolele ce se transcriu aici, necunoscute până acum, sunt trimise, din Cernăuţi, poetului I. Valerian, care publica, cu regularitate, revista Viaţa literară, în coloanele căreia se găsesc creaţiile tuturor scriitorilor români interbelici. E necesar să precizez că poetul şi eseistul Pan M. Vizirescu a fost profesor de emoţii estetice la Liceul Militar din Cernăuţi în răstimpul , unde a făcut cunoscută, în detaliu, literatura română clasică şi contemporană. Tânărul, exuberantul şi inflexibilul polemist Pan M. Vizirescu se confesează în aceste misive şi rediscută statutul lui Victor Eftimiu şi Al. Mavrodi în literatura contemporană. Unele aserţiuni s-au dovedit, în timp, că sunt nedrepte. Se interesează de poetul G. Bacovia, pe care intenţionează să-l facă cât mai accesibil publicului din Bucovina şi nu numai, iar, în final, trimite poeziile unor discipoli ai săi, din Cernăuţi, spre evaluare şi validare, bunului şi delicatului confrate I. Valerian. * [1] Cernăuţi, 22 sept[embrie] 1933 Str[ada] 10 mai, Dragă d[omnu]le Valerian, Când am fost prin Buc[ureşti], cu câteva zile în urmă, am vrut să te văd, dar nu te-am găsit la locul mizeriilor, unde îţi adresez această scrisoare. Eu, de câte ori stau de vorbă cu d[umnea]ta, recâştig încrederea şi elanul de care am atâta nevoie în marea luptă pe care o ducem. Între altele, ţi-aş fi spus că am predat volumul de versuri 1 lui Crainic, pentru a-l tipări, după cum mi-a făgăduit, cu toată garanţia, în colecţia Gândirii. Din acest volum trimit o bucată 2 pentru Viaţa literară. Dacă o publicaţi, te rog să nu aminteşti nimic de colecţia Gândirii, fiindcă nu ştiu până acum dacă şi editorul va fi de acord să mai tipărească poezii. D[umnea]ta ştii cel mai bine că aceasta este cea mai mizerabilă afacere. Şi cu toate astea, văd, din jurnale, că Eftimiu e pe punctul de a-şi crea o situaţie de prinţ prin supravalorificarea maculaturii lui. Se vorbeşte despre un Palat Cultural şi nu ştiu mai ce, se vor face multe şi de toate, dar tot cu neglijarea absolută a elementului românesc când se întâmplă să fie şi vocaţional. Spun drept că la vârsta la care mă aflu eu şi cu tot ce am putut face până acum, fără nici un sprijin, gândindu-mă la situaţia în care mă aflu, găsesc îndreptăţite toate gândurile de 87

88 revoltă. Şi cred că va veni sfânta zi, când, cel puţin din altarele culturii vom scoate cu măciucile pe toţi Mavrodi şi Frodi. Eu dacă-oi mai avea zile, mi-am rezervat toată energia pentru atunci. Mă bat gândurile să vin la Buc[ureşti] şi cred că lucrul acesta se va întâmpla. Dacă totuşi voi mai rămâne, atunci vreau să aranjez aici o şezătoare pentru Bacovia, după cum ştii. Ar fi vorba de o conferinţă pe care aş pregăti-o eu, câteva lecturi din opera lui şi participarea unui grup în frunte cu d[umnea]ta. E păcat că poezia acestui mare înfrânt nu e cunoscută pe aici. Aceasta, însă, dacă nu voi veni la Buc[ureşti]. Dar şi aci putem începe ceva analog. Eu, cel puţin, voi veni cu gânduri de muncă silnică, pentru a face ceva, cât de puţin, şi pentru cei ce sunt ca Bacovia şi pentru noi. Dar ţi-am scris, mi se pare, prea mult, pentru un început. Îţi trimit salutările frumoase ale căp[itanului] Vlădulescu şi din parte-mi, primeşte, te rog o îmbrăţişare prietenească. Pan M. Vizirescu * [2] Cernăuţi, 4 februarie 1935 Iubite d[omnu]le Valerian, Îţi scriu din oră şi nu ştiu cum să mă scuz mai mult faţă de d[umnea]ta, căci după aparenţa tăcerii mele parcă n-aş mai fi fost. Am însă un motiv: o boală m-a ţinut legat de pat. Acum sunt bine şi în pragul venirii mele pe la Bucureşti. Voi căuta atunci să te văd, să-ţi strâng mâna şi să salut cu respect de zile mari, pe cel care a făcut un deceniu de lumină pentru generaţia mea. Eu datorez mai mult celui căruia îi scriu pentru încântările culese din poemele sale şi de care mă ocup în prezent pentru un volum de critice. Dar despre aceste lucruri am să vorbesc mai mult când ne vom vedea. Acum unesc rugămintea mea de a celor doi prieteni care-ţi trimit aici două cântece ale lor care mi-au plăcut şi mie. Sunt cei mai devotaţi elevi ai liceului nostru faţă de muză şi cei mai idealişti, care urmăresc cu multă pasiune truda d[umi]tale şi a celor ce-ţi seamănă. Ştii ce însemnează o bucurie de adolescent visător când se vede preţuit de cineva ca d[umnea]ta. Pentru aceasta stăruiesc. Cu mulţumiri şi cele mai bune sentimente, Pan M. Vizirescu P.S. Omagiul Vieţii literare, pentru bătrâneţea ei, ţi-l voi trimite separat. P[an] V[izirescu]. Note Originalele celor două epistole, inedite, se află în biblioteca lui I. Valerian din Bucureşti. 1. Din motive, încă necunoscute, nu putem preciza de ce Nichifor Crainic nu i-a publicat întâia plachetă de versuri. 2. Pan M. Vizirescu ~ Toamna prin grădini în Viaţa literară, 8, nr. 147, 1-15 octombrie [1933], p. 2 (Din volumul Cântă sufletul meu). Pan M. Vizirescu publică în revista Viaţa literară următoarele poezii: Strigăt, 7, nr. 136, 1 mai 1932, p. 2 (Poemele Vieţii literare ); Întoarcere, 8, nr. 153, 15 febr[uarie] 1 martie 1934, p. 3 şi Cântec pentru rod, 8, nr. 161, 1-15 septembrie 1934, p

89 Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi Monumentul eroilor - Osica de Jos, jud. Olt Prof. Nuţă Laura- Lucica, Şcoala Gimnazială Slătioara Monumentul din comuna Osica de Jos a fost ridicat în cinstea eroilor din Primul Război Mondial. Este aşezat în curtea bisericii cu hramul Sf. Nicolae (1825), cu partea principală orientată spre Dj 643. Monumentul are aspect piramidal (obelisc), aşezat pe un postament în 3 trepte, pe una din trepte (a doua) sunt fixate vertical patru obuze, iar pe ultima este scris: Ctitor D. C. Păun. Numele şi prenumele eroilor sunt încrustate pe două plăci de marmură, fixate lateral dreapta şi lateral stânga pe corpul al treilea al obeliscului. Faţada monumentului este simplu inscripţionată; pe o placă este o sigură inscripţie (,,Ridicat de comuna Osica de Jos în amintirea eroilor morţi în campania ). Deasupra acestei plăci este sculptată o jerbă, iar mai sus, o reprezentare în basorelief a unui soldat în picioare, cu braţul drept arătând calea spre victorie. În vârful monumentului tronează o acvilă cruciată, simbolul curajului, latinităţii, creştinătăţii şi devotamentului eroilor. De-o parte şi de alta a construcţiei se găsesc două cruci. Ambele cruci prezintă fotografii pe suport de porţelan ale eroilor, însă înscrisurile sunt greu de descifrat. Eroii Gheorghe Nicolescu Sergent 2. Gheorghe M. Târcă 3. Ştefan F. Chivu 4. Petre Sucea 5. Ioan P. D. Popa Caporal 6. Nicolae P. Militaru 7. Mihalache B. Palea 8. D-tru M. Popescu 9. Ioan N. Nicola 10. Gh. Şt. Joiţa 19. Ilin C. D. Gaica 11. D-tru Şt. Gogoaşe 12. D-tru D.D. Tîrcă 13. Mihalache D. Băduţ 14. D-tru T. Godeanu 15. Radu D. M.. Buga 16. D-tru C. D. Gaica 17. Radu D. V. Petria 18. Marin I. Dumitrescu 20. Pavel I. D. Neacşu 21. Marin C. B. Ştefan 89

90 22. Nicolae N. Ghiţă 23. D-tru B. Năvală 24. Dumitrache D. Voicu 25. Toma D. Petria 26. Nicolae D. R. Buga 27. Bucătaru Ilie 28. Nicolae I. B. Amza 29. Marin C. Burda 30. Dumitru D. D. Neacşu 31. Mihail I. Medeleanu 32. Marin R. Buga 33. Ioan Şt Mierlăcioiu 34. Ioan N. Amza 35. Marin P. Godeanu 36. Ilie P. I. Matei 37. Mihalache I.N. Rotaru 38. Ilin M. Dăogaru 39. Ioan I. D. Neacşu 40. Marin P. Staicu 41. Grigore N. Tănase 42. Ioan N. P. Tănase 43. Marin I. Tănase 44. Tudor St. Neagoe 45. Ilie I. Tănase 46. Ştefan D. Văduva 47. Toma P. Oprea 48. Toma P. Oprea 49. Florea I. N. Tănase 50. Gh. D. Tănăsie 51. D-tru T. Bărbuşoiu 52. Mihail Gh. Maria 53. D-tru I. N. Nicola 54. Marin I. B. Amza 55. Mitroi Florea 56. Alexandru N. B. Neagoe 57. Marin I. R. Maria 58. C-tin N. Maria 59. D-tru D. Neagoe 60. Ioan T. I. St. Păun 61. Ioan I.I. Cismaru 62. Ioan I. D. Neacşu 63. Ioan St. Dăogaru 64. Ştefan I. Cacoveanu 65. Ilie M. St. Vasile 66. Marin I. Gaţă 67. Radu P. V. Matei 68. Ioan C.M. Văduva 69. Marin B. M. Ştefan 70. Tudor N. I. Marin 71. Ioan T. Presură 72. Marin M. Gh. Buga 73. Marin D.R. Maria 74. D-tru D. M. I. Mihai 75. Mih. D. M. Bunda 76. Ioan D. Ilin 77. Mihail M. Brăileanu 78. Marin D. St. Gogoaşe 79. Mih. P.V. Matei 80. Alex- I. I. Mihai 81. Ioan D. Gh. Badea 82. Gh. D. M. Pisică 83. Ştefan R. Dulgheru 84. Duţă I. I. Neacşu 85. Marin I. St. Calotă 86. D-tru D. I. Badea 87. Nae I. N. Corcoveanu 88. Ioan D. Târcă 89. Gh. D. St. Tănăsie 90. Marin I. B. Palea 91. Ilie M. M. Staicu 92. Gheorghe M. Ghiţă 93. Florea M. C. Duţă 94. Alex. C. D. Neacşu 95. Marin C. M. Văduva 96. C-tin S. Presură 97. Ionescu D. Alexandru 98. C-tin Savu 99. Negoiţă Ştefan 100. Popa Ilie 90

91 Monumentul eroilor din Bălăneşti, jud. Olt Vasile Radian, Ion D.Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu Monumentul din satul Bălăneşti, com. Mărunţei, jud. Olt se remarcă prin originalitatea sa în peisajul monumentelor din judeţul Olt şi a fost realizat de un sculptor celebru, Ion Iordănescu. Edificiul este amplasat pe drumul 546 F, în apropierea Primăriei Mărunţei şi a Căminului cultural, fiind orientat cu faţa spre drumul judeţean. Aşa cum sublinia Adrian Adamache, prezentând monumentul de la Bălăneşti, jud. Olt într-un articol despre monumentele ridicate în cinstea eroilor din primul război mondial şi publicat în Revista Arhivelor, nr.1 din 1991, pag. 91,,opera lui Ion Iordănescu ( ) foloseşte elemente deja cunoscute: obelisc, lauri, cască, vulturi, însă modul în care îmbină aceste elemente creează o imagine cu un impact emoţional deosebit, realizând astfel un basorelief de un decorativism excelent din vulturul cu aripile desfăşurate, ce susţine un drapel, în faţa drapelului aflându-se o cască ostăşescă, iar în spate arme de război. Modelajul este viu, decorativismul sugestiv, cu totul neaşteptat la un sculptor cuminte îndeobşte. Pe faţadă, monumentul de la Bălăneşti prezintă în afară de basorelieful deosebit, două placi din marmură albă, una mai mare la bază cu inscripţia:,,eroilor din comuna Bălăneşti şi cealaltă, fixată pe ultimul corp al obeliscului, are trecuţi anii,, şi,, Despre sculptorul Ion Iordănescu s-a scris foarte puţin. Un merit îl are Cristian Petru Bălan care, în Monografia Oraşului Boldeşti - Scăieni, meleagul viselor ce trebuie împlinite (2007), publică informaţii şi fotografii în premieră, aducând în actualitate un nume mare al sculpturii româneşti. În documentata monografie, Cristian Petru Bălan menţionează:,, l-am cunoscut pe fratele lui şi pe nepoata sa, Mioara Parianu, născută Iordănescu, care a locuit în Scăieni, fiind căsătorită cu ing. Alexandru Parianu care locuia pe strada Păcii nr.10. [ ] Astfel ştim că, Ion (Mielu) Iordănescu s-a născut la Bucureşti, la 18 iulie 1881, fiind cel mai mare din cei şapte fraţi-trei băieţi şi patru fete-fiul unui feroviar care a avut ambiţia ca toţi copiii lui să studieze. Liceul l-a urmat la Bucureşti, iar studiile de artă le-a urmat la Paris şi Neapole în Italia. A luptat pe front în primul război mondial, experienţă care l-a decis să abordeze cu pasiune subiecte glorioase, cu tematică militară, 91

92 specializându-se în monumente de acest gen. Autorul lansează în continuare invitaţia ca specialişti în domeniul artei să se ocupe mai mult de acest original artist, despre care de la moartea lui nu s-a publicat nimic decât în anul 2000, respectiv o scurtă informaţie a lui Virgil Teodorescu în,,revista Muzeelor, deşi până astăzi Ion Iordănescu, acest sculptor de mare talent, rămâne- crede autorul- cel mai mare creator de monumente militare din ţară şi a fost o perioadă chiar preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici. Monumentul este realizat din trei corpuri, aflate pe un suport în două trepte. Are aspect piramidal, în vârf aflându-se sculptată o cască militară. Primul corp având pe două laturi doi contraforţi miniaturali, nu este inscripţionat. Pe laturile dinspre vest, est şi nord ale ultimului bloc ce compune monumentul, au fost fixate trei plăci de marmură pe care sunt trecuţi eroii din Primul Război Mondial, iar pe cel de-al doilea corp au fost adăugate mai târziu alte două plăci cu eroii din Al Doilea Război Mondial. Din fosta comună Bălăneşti, au participat la Războiul de independenţă un număr de 8 fii ai săi:1. Teodor Ionescu-Sergent, 2. Dumitru Vasile- Caporal, 3. Costache Paraschiv-Soldat, 4. Florea R. Olaru-Soldat, 5. Dumitru Strejescu- Soldat, 6. Florea Ţăndărică-Soldat, 7. Florea Năvodaru-Soldat, 8. Dincu Ştefănescu- Soldat. Dintre cei menţionaţi mai sus au murit pe câmpul de luptă: Costache Paraschiv şi Florea R. Olaru. Cei care s-au jertfit pe câmpul de luptă au primit o pensie de 25 lei, respectiv tatăl lui Costache Paraschiv, iar veteranii Florea Năvodaru şi Dincu Ştefănescu au primit pământ în Dobrogea. Ceilalţi nu au primit nici un fel de recompensă din partea statului. În anul 1937, nici un veteran din războiul de independenţă din fosta com. Bălăneşti nu mai era în viaţă. La războiul reîntregirii nemului, comuna Bălăneşti a contribuit cu 413 luptători, din care 15 ofiţeri şi 398 grade inferioare. Dintre aceştia, au murit în război 4 ofiţeri şi 117 grade inferioare şi trupă, în total 121. Din cei 15 ofiţeri, 11 s-au întors acasă: 1. Lt. Col. în rez. Al. Tărtăşescu, mare proprietar, 2. Lt. Col. intendent C-tin Mavrodin, fost mare proprietar, decedat după război, 3. Sub-lt rez. Pavel Vitănescu, înv., 4. Sub-lt. rez. Vasile E. Marinaş, în 1937 căpitan active, 5. Sub-lt. rez. C-tin M. Ţăndărică, infirmitate fizică după război, 6. Sub-lt. rez. C-tin N. Stoicescu învăţător, 7. Sub-lt. rez. Radu C. Vitan, avocet, 8. Sub-lt. rez. Simion C. Vitan, devenit ofiţer active, 9. Sub lt. rez. Paul C. Păunescu, medic, 9. Sub-lt. rez. D-tru C. Bălănescu, funcţionar Min. de Finanţe, 10. Sub-lt. rez. Alex. I. Mincu, decedat după război. Ultimii 8 au fost tineri refugiaţi în Moldova, care au avut studii secundare suficiente şi vârsta corespunzătoare, au fost avansaţi în urma încorporării în şcolile militare de acolo. războiului au rămas invalizi: 1. Marin O. Secu, piciorul drept amputat, 2. D-tru M. Şerban, vederea afectată, 3.Stan M. Cioroianu, braţul drept anchilozat, 4. Ene I. Conea, piciorul stâng anchilozat, 5. Ilie M. Enache, mort după război, plămâni zdrobiţi, 6. Mihai I. 92

93 Enache, palma dreaptă anchilozată, 7. Ilie D. Istrate, varice la piciorul stâng. Dintre aceştia primeau pensie numai doi. Văduve de război: 58. Decoraţi pentru faptele lor în primul război mondial: 1. Pavel Vitănescu, Bărbăţie şi credinţă cl. II cu spade şi avansat sub-lt. rezervă, 2. Enache M. Ţăndărică, sergent, Bărbăţie şi credinţă cl. II cu spade, 3. Tudor I. Stănculeţ, caporal, Bărbăţie şi credinţă cl. III cu spade, 4. Stan V. Secu, caporal, Bărbăţie şi credinţă cl. III cu spade, 5. Marin St. Năvodaru, caporal, Bărbăţie şi credinţă cl. III cu spade, 6. D-tru M. Năvodaru, soldat, Bărbăţie şi credinţă cl. III cu spade. În timpul ocupaţiei germane din primul război, comuna nu a suferit pagube importante, trupele germane lunând clopotul bisericii şi numeroase vase de aramă de la localnici. În anul 1937, nu era încă ridicat un monument în localitate, deşi numărul celor care îşi jertifiseră viaţa în marele război era semnificativ. În acelaşi an, se aflau două tablouri cu numele eroilor, unul la biserica din localitate şi un altul la şcoală. Ele au fost tipărite şi puse în rame frumoase la stăruinţa şi cu cheltuiala învăţătorilor şcolii din localitate (Pavel T. Vitănescu-,,Monografia comunei Bălăneşti, din judeţul Olt, Ed. Tip. şi fabrica de ştampile Victoria, Craiova-1937, pag. 49, 52,53). Eroii din comuna Bălăneşti morţi în războiul Soldaţi: 1. Voiculescu C-tin Cap. Medic 2. Marineanu Marin Căpitan 3. Stavarache Cristea Locot. 4. Păunescu Marin Sub-Lt 5. Constantinescu P. Plot. 6. Cândea Radu Serg. 7. Paraschiv Marin Serg. 8. Vlad Tudoe Cap. 9. Cojocaru C-tin Cap 10. Cârciumaru Ivan Cap. 11. Ghenciu Ilie Scarlat C-tin Cega Marin Şerban D-tru Vlad Marin Berbece Mihalache Paraschiv Stancu Stoian Ion Năvodaru Stan Ganciu Ofiţă Ganciu Stan Munteanu Pană Neaţu Radu Turbatu Florea Nistor Grigore Sip Ivan Ciocoiu Marin Ciobanu D-tru Dincă Radu Iamandache Adru Joia Alexandru Obloja Stan Secu Ilie Băluţă Mihai Gheorghişor C-tin Neatu Stan Gheorghe Ioniţă Nistor Stancu Pârvulescu C-tin Berbece Stan Cândea Alexie Grigoroiu Ioan Mitrache Nicolae Stavarache Mihai Pescaru Ioan Rotaru Marin Ţăndărică Voicu Vieru Grigore Costache Simion

94 50. Dincă M. Badea Dinu Alexandru Ganciu Zaharia Nistor Vlad Olaru C-tin Radu Nicolae Smarandache N-lae Şerban Marin Bătăiosu Stancu Marcu Ioniţă Secu Alex Brezoi Ioan Secu V. Alex Berbece Stancu Năvodaru Ion 65. Dogaru Ion 66. Eremia Marin Ţăndărică Marin 68. Baltă Voicu Sârbu Nae 70. Secu Ioan 71. Bicu Ene Cândea Ioan Fâcă Florea Grigore Ioan Radu Sandu Flueriş Milea Ghenciu Radu Arabela Ştefan Dincă Marin 80. Ilie Marin Ivanca Cârstea Mincu C-tin Stănculeţ Ioan Stănculeţ Ilie 85. Cândea C-tin Ghene Gheorghe Gheorghe Florea Gheorghe Voicu Năvodaru Dumitru Secu Ilie Ţăndărică C-tin Fluerici C-tin Ivan Marin Mihai Nicolae Munteanu Ilie Baldovin Tănase Enache Iroftei Lincă Păun Stanciu Dumitru Stavarache Stan 101. Chiriac C-tin 102. Cioroianu D-tru 103. Dumitru C-tin 104. Iordan C-tin 105. Marinaş Vladu 106. Măş Iancu 107. Năvodaru Marin 108. Sip Florea 109. Dinică Ioniţă 110. Paraschiv Stancu 111. Preda Marin 112. Dumitru Florea 113. Dogaru Ioan 114. Fâcă Gheorghe 115. Năvodaru D-tru 116. Iamandache Ilie 117. Preda Florea 118. Arabela Florea 119. Dumitru N. Ioan 120. Neagu D. Ioan 121. Ciobanu Nicolae 1914 Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală,,Memoria Oltului, cont RO02CECEOT0130RON , sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F Detalii pe Asociaţia Culturală,,Memoria Oltului, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii nr. 96, tel , 94

95 95

96 96

97 97

98 98