CURTEA DE APEL CRAIOVA BULETINUL JURISPRUDENŢEI Culegere de practică judiciară 2015 - Dreptul civil - Litigii cu profesionişti - Dreptul administrativ şi fiscal - Dreptul penal
Coordonatori: Dr. Mihaela Cotora - Preşedinte Curtea de Apel Craiova Dr. Adina Ponea - Vicepreşedinte Curtea de Apel Craiova Dr. Laura Chimoiu - Vicepreşedinte Curtea de Apel Craiova Autori: Secţia I-a civilă Nela Drăguț Tatiana Rădulescu Mariana Mudava Gabriela Ionescu Paula Păun Ionela Vîlculescu Alexandrina Marica Oana Ghiță Ligia Epure Carmen Tomescu Elena Stan Mihaela Loredana Nicolau Alexandroiu Florica Diaconescu Mirela Cristina Ţârlea Luminița Larisa Barbu Marian Lungu Aurelian Stelian Cadea Sorin Pascu Secţia a II-a civilă Lotus Gherghină Președinte secție Sanda Lungu Constantin Popescu Secţia contencios administrativ şi fiscal Gabriel Comănescu Președinte secție Adela Albu Alina Răescu Liliana Mădălina Dună Emilia Stîngă Lavinia Barbu Secţia penală Claudia Lăutaru Cristina Crăciunoiu Camelia Șelea Ștefana Bădulescu Mircea Mugurel Şelea George Ciobanu 2
DREPTUL CIVIL CONTRACTE PROPRIETATE DREPTURI REALE CARTE FUNCIARĂ PARTAJ JUDICIAR OBLIGAȚII SERVITUŢI DREPTUL FAMILIEI ȘI LEGI SPECIALE DREPT PROCESUAL CIVIL DREPTUL MUNCII ASIGURĂRI SOCIALE 3
DREPT CIVIL 1. Despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, pentru care, ambele părţi deţin titlu de proprietate. Dacă ambele părţi deţin titluri valabile de proprietate pentru terenul în litigiu (de exemplu, reclamantul, contract de vânzare-cumpărare, iar pârâţii hotărâre judecătorească de restituire a terenului), iar o comparare a acestor titluri de către instanţă, pentru a se stabili care este mai bine caracterizat - şi, prin urmare, care dintre titulari trebuie să se bucure de atributele dreptului de proprietate, între care şi folosinţa - s-a făcut prin hotărârea dată în revendicare teren, înseamnă că până la data definitivării litigiului privind revendicarea terenului, pârâtul nu a deţinut terenul în mod abuziv, ci în baza unui titlu, care îi conferea atributul folosinţei terenului. Ca atare, nu există nici un temei legal care să justifice acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, pe perioada anterioară pronunţării unei hotărâri definitive prin care s-au recunoscut atributele dreptului de proprietate, între care şi folosinţa, în persoana reclamantului. Cum, numai prin această hotărâre s-a preferit titlului posesorului terenului, respectiv, al pârâtului, titlul reclamantului, înseamnă că numai de la data pronunţării definitive a instanţei în acest sens, titlul pârâtului, pentru justificarea folosinţei terenului, nu mai poate fi opus titlului reclamantului, acesta din urmă având, de la această dată, atributele ce decurg din dreptul de proprietate, între care şi dreptul de folosinţă a terenului. Reclamantul T.F. a chemat în judecată pe pârâţii D.A., D.C. şi D.C., solicitând să se constate existenţa dreptului său de superficie asupra terenului proprietatea pârâţilor, ocupat de construcţiile proprietatea reclamantului, situat în Craiova, strada Cîmpia Islaz nr. 44. La data de 28.05.2009, cererea a fost precizată şi completată de către reclamant în sensul stabilirii şi a unui drept de servitute de trecere către construcţiile proprietatea sa şi către terenul de 55 m.p. Pârâţii au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională invocând inadmisibilitatea capătului de cerere privind constatarea unui drept de superficie asupra terenului proprietatea acestora, ocupat de construcţiile reclamantului, cu motivarea că reclamantul deţine pentru terenul pe care se află edificate construcţiile un act de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 1553/26.06.2001. Au solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 2000 lei ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul ocupat de construcţii, aferentă perioadei 2007-2009 precum şi stabilirea indemnizaţiei pentru paguba rezultată din servitute, astfel cum rezultă din prevederile art. 616 şi art. 619 Cod civil. După mai multe cicluri procesuale, prin sentinţa nr.10150/2012 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul 19879/215/2007 a fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâţii D.C. si D.C. şi obligat reclamantul T.F. la plata sumei de 233.965 lei contravaloare lipsă de folosinţă teren. A fost respinsă cererea reclamantului pârât, T.F. formulată la data de 18.04.2012. A fost obligat reclamantul-pârât la plata, către stat, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6290 lei. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele: Prin sentinţa civilă nr. 9836/28.06.1999 pronunţată de Judecătoria Craiova, reclamanţilor D.A., D.C. şi D.C. li s-a retrocedat un teren în suprafaţă de 504 m.p, situat în Craiova, strada Cîmpia Izlaz nr. 44. Reclamantul T.F. a dobândit în proprietate suprafaţa de 422,86 mp situată în Craiova, strada Cîmpia Izlaz nr. 44 precum şi două corpuri de clădiri C 1 cu destinaţia cuptor garaj şi C 2 cu destinaţia magazie. 4
Potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în dosarul nr. 2713/215/2006, terenul revendicat de către D.A., D.C. şi D.C. se suprapune cu terenul lui T.F. pentru suprafaţa de 368 m.p. Prin sentinţa civilă nr.5685/14.04.2008 pronunţată de Judecătoria Craiova, rămasă definitivă şi irevocabilă a fost admisă în parte acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii D.A., D.C. şi D.C. şi a fost obligat pârâtul T.F. să lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 368 m.p, situat în Craiova, strada Cîmpia Izlaz nr. 14. Expertiza tehnică efectuată în cauză a stabilit că din totalul suprafeţei de 504 mp din terenul pârâţilor, o suprafaţă de 226 mp este ocupată de construcţiile reclamantului. Analizând pretenţiile pârâţilor la despăgubiri, prin raportare la probele administrate şi dispoziţiile art. 480 Cod civil instanţa de fond a constatat că sunt întemeiate, pârâţii dovedind existenţa unui prejudiciu ce decurge din afectarea dreptului de proprietate, prin lipsirea de atributul folosinţei, cu privire la terenul de 226 mp, ocupat de construcţiile reclamantului. În ceea ce priveşte determinarea acestor despăgubiri, instanţa are în vedere concluziile expertizei efectuate de expert Ioana Ion, în varianta I, considerând just stabilită suma de 233965 lei, reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă, corespunzător preţului de închiriere practicat pe piaţa imobiliară. Cererea pârâtului, formulata la data de 18.04.2012, a fost respinsă în temeiul excepţiei autorităţii de lucru judecat. În temeiul dispoziţiilor art. 18 din OUG 51/2008, instanţa de fond a obligat reclamantulpârât T.F., la plata către stat a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 6290 lei. Prin decizia civilă nr.833 din 11.05.2015, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosar nr.19879/215/2007**, s-a admis apelul declarat de către apelantul-reclamant T.F., împotriva sentinţei civile nr. 10150/27.10.2012, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr.19879/215/2007, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi D.A. şi D.C. S-a schimbat sentinţa civilă apelată nr.10150/27.10.2012 în sensul că a fost obligat reclamantul la plata, către pârâţi, a sumei de 57.078 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, aferentă perioadei 2007-2009. S-a admis cererea formulată de către T.F. la data de 18.04.2012 şi s-a dispus ca începând cu această dată, reclamantul T.F. să fie obligat la plata către pârâţi a unei redevenţe lunare aferente servituţii de trecere în cuantum de 474,16 lei pentru anul 2012 conform HCL nr. 448/2011, în cuantum de 118,54 lei lunar pentru perioada 01.01.-28.02.2013 conform HCL nr. 2/2013, în cuantum de 20,74 lei lunar pentru perioada 01.03-31.12.2013 conform HCL nr. 51/2013, în cuantum de 20,74 lei lunar pentru anul 2014 conform HCL 671/2013 şi în continuare, în funcţie de tariful de închiriere pentru terenurile aparţinând domeniului public şi privat ocupate de construcţii provizorii în care se desfăşoară activităţi comerciale, aprobat prin Hotărâre a Consiliului Local. A fost obligat reclamantul T.F. la plata către stat a sumei de 2752,56 lei reprezentând partea corespunzătoare pretenţiilor admise din suma acordată cu titlu de ajutor public judiciar. S-au compensat restul cheltuielilor de judecată. Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele: Pentru a se determina limitele reinvestirii instanţei de apel, trebuie menţionat ca ambele părţi au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 357/16.09.2013, D.C. si D.A. criticând soluţia de diminuare a contravalorii lipsei de folosinţă a terenului de la 233.965 lei cat s-a stabilit prin sentinţa, la 1,5 lei/mp/luna, fără a motiva ce a determinat aceasta valoare, arătând totodată şi că prevederile HCL prin care au fost aprobate tarifele de baza minime pentru chiriile lunare/mp aferente spatiilor cu alta destinaţie din fondul locativ de stat nu pot fi extinse pentru determinarea prejudiciului decurgând din încălcarea dreptului de proprietate privată a persoanelor fizice, iar T.F., criticând soluţia sub aspectul obligării sale la despăgubiri și în subsidiar sub aspectul cuantumului acestora, apreciind ca nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale (lipsa vinovăţiei în raport de situaţia create prin dobândirea de către el cu buna-credinţă a imobilelor), precum si sub aspectul respingerii cererii sale reconvenţionale formulate in fond, in al doilea ciclu procesual. 5
Instanţa de casare a admis ambele recursuri, unul pentru nemotivarea in fapt si in drept a stabilirii cuantumului lipsei de folosinţă prin raportare la sumele percepute de Consiliul Local Craiova pentru terenurile din aceeaşi zona, iar cel de-al doilea, pentru soluţionarea cererii reconvenţionale vizând reducerea cuantumului redevenţei stabilite pentru servitutea de trecere, formulata de către T.F.. Curtea a stabilit rejudecarea acestei cereri (chiar daca in considerentele deciziei se face referire la "contravaloarea lipsei de folosinţă", este evident, o eroare materială) și aprecierea momentului de la care reclamantul va fi obligat, fapt care semnifica legalitatea cererii reconvenţionale din data de 18.04.2012 si corecta investire a instanţei cu aceasta. În rejudecarea apelului, s-a dispus efectuarea unei expertize de specialitate prin care sa se stabilească redevenţa pe care T.F. este obligat sa o plătească pârâţilor D.A. și D.C. pentru terenul in suprafaţă de 59,27 mp pe care i s-a recunoscut dreptul de servitute de trecere începând cu februarie 2012 și până la zi si stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a terenului aflat in proprietatea pârâţilor începând cu anul 2007 si pana la zi. Suprafaţa de teren de referinţă pentru determinarea redevenţei in sarcina reclamantului T.F. este cea stabilita de către expertul Ioana Ion prin raportul depus la dosar in primul ciclu procesual, la care ne-am referit anterior. In ceea ce priveşte data de la care este posibila reevaluarea redevenţei, aceasta este determinata de doua limitări: prima este cea decurgând din decizia nr. 1532/2012 a Curţii de Apel Craiova care, cu autoritate de lucru judecat, a consfinţit ca in perioada 15.09.2010 09.02.2012 (când s-a pronunţat Curtea de Apel), redevenţa lunara este de 851 lei, iar cea de-a doua, este determinata de data promovării cererii reconvenţionale (18.04.2012) si de termenii utilizaţi în formularea pretenţiei ("să reduceţi redevenţa stabilita prin decizia nr. 1532/09.02.2012 a Curţii de Apel Craiova la suma de cel mult 150 lei lunar"- fila nr. 2 din dosarul de fond constituit în al doilea ciclu procesual). Având în vedere acestea, interpretarea Tribunalului este că reclamantul T.F. poate cere reconsiderarea redevenţei începând cu data formulării cererii, 18.04.2012, în lipsa unei precizări privind o data anterioara. Totodată, redevenţa fiind o suma care se plăteşte prin prestaţii succesive pe o perioada nedeterminata, adică atât timp cat situaţia de fapt si de drept a locului rămâne neschimbata, este in acord cu echitatea a se aprecia ca nivelul acesteia poate fi modificat, prin raportare inclusiv la condiţiile socio-economice generale dintr-un anumit moment. In cauza de fata, obligaţia reclamantului T.F. de a plăti lunar o sumă în schimbul servituţii de trecere, a fost definitiv tranşata. Ceea ce este chemata instanţa de apel să facă, este sa stabilească nivelul pecuniar al respectivei obligaţii. Comparând concluziile expertizei efectuate în anul 2010 (filele nr. 154 și următoarele prim dosar fond), cu cele ale expertizei efectuate în anul 2015 (filele nr. 65 si următoarele din prezentul dosar), este evident faptul ca nivelul preturilor a scăzut, ceea ce impune scăderea in mod corespunzător si a valorii redevenţei. Aceeaşi concluzie se poate trage și din succesiunea Hotărârilor Consiliului Local. Cu prilejul concluziilor asupra fondului cauzei de la termenul din data de 27.04.2015, apărătorul reclamantului T.F. a susţinut că trebuie să se aibă în vedere preţul de 1,5 lei/mp stabilit prin expertiza din apel din ciclul procesual anterior care este întrat în puterea lucrului judecat, rejudecarea instituita de curte vizând numai momentul de la care începe să curgă obligaţia de plata a apelantului. Instanţa nu împărtăşeşte această apărare, pe de o parte pentru că în ciclul procesual anterior instanţa nu s-a investit cu reconvenţionala de la data de 18.04.2012 a reclamantului, iar pe de alta parte, potrivit expertizei din acea etapa procesuala, contravaloarea lipsei de folosinţa de 1,5 lei/mp/luna a avut in vedere HCL nr. 282/2012. 6
Totodată, nu împărtăşeşte punctul de vedere al apărătorului pârâţilor ca despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a terenului trebuie sa se raporteze la preţul pieţei practicat la închirierea imobilelor cu aceleaşi caracteristici. Aceasta, întrucât preturile practicate pe piaţa libera la închirieri pleacă de la premisa unei cereri si a unei oferte, deci de la premisa unui interes exprimat de fiecare parte aflata in negociere care finalmente, încheie un contract liber consimţit, si care, cel mai important, poate fi denunţat unilateral. Cu alte cuvinte, in cazul unui contract de închiriere, părţile sunt pe deplin libere sa decidă daca luarea/darea in folosinţă cu acest titlu a unui imobil prezintă interes pentru ele, daca preţul cerut/oferit este corespunzător si sa decidă limitele temporale al angajamentului contractual asumat. În cauza de față, reclamantul T.F. este constrâns de situaţia locului proprietăţii sale care nu poate fi accesata decât prin traversarea terenului pârâţilor, iar pentru suprafaţa pe care are amplasate construcţii si pe care o ocupă astfel din proprietatea pârâţilor, nu i se poate imputa vreo culpa, aşa cum s-a analizat si stabilit si in ciclurile procesuale anterioare. De asemenea, nu se poate ignora ca pentru terenul de 59,27 mp ce reprezintă servitutea de trecere, folosinţa acestuia nu este una exclusiva, ci atributul folosinţei, specific dreptului de proprietate, nu iese din patrimoniul pârâţilor proprietari. În plus, suprafaţa servituţii permite numai trecerea cu piciorul la terenul reclamantului T.F., aşa încât limitarea folosinţei proprietarului asupra terenului său este minimă. În raport de cele menţionate, Tribunalul a apreciat că singurul element de referinţă la stabilirea atât a redevenţei cât şi a lipsei de folosinţă pentru 264,84 mp teren, este hotărârea Consiliului Local prin care pentru perioade de timp succesive, a stabilit tariful de închiriere pentru terenurile aparţinând domeniului public si privat ocupate de construcţii provizorii în care se desfăşoară activităţi comerciale, producţie, prestări servicii. Informaţiile necesare au fost comunicate de Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei Craiova si se afla la dosar la filele nr. 45 si urm. După criteriul preţului practicat la închirieri pe piaţa liberă, într-un ciclu procesual anterior, s-a stabilit pentru lipsa de folosinţa a suprafeţei de 264,84 mp, un preţ de peste 200.000 Ron aferent celor trei ani pentru care s-a formulat acţiunea, ceea ce este inacceptabil, suma depăşind cu mult, valoarea de piaţă la vânzare a terenului. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecata, instanţa a lăsat în sarcina reclamantului T.F. suma achitata cu titlu de onorariu de expertiza pentru acest ciclu procesual (suma de 1802 lei), fiind o proba încuviinţată la cererea sa si de care instanţa nu a ţinut seama la adoptarea soluţiei. Restul cheltuielilor de judecata se vor compensa intre părţi, având în vedere că ambele au exercitat calea de atac ce a provocat rejudecarea apelului, iar reclamantul T.F. a fost obligat la plata către stat a sumei de 2752,56 lei reprezentând partea corespunzătoare pretenţiilor admise din suma acordată cu titlu de ajutor public judiciar. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul T.F. şi pârâţii D.C. şi D.A., iar prin decizia civilă nr. 662/03 Noiembrie 2015 pronunţată în Dosar nr. 19879/215/2007***, Curtea de Apel Craiova a admis recursul declarat de reclamant şi a respins recursul declarat de pârâţi. A modificat în parte decizia, în sensul obligării reclamantului T.F. la plata, către pârâţii D.A. şi D.C., a sumei de 20.611 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, aferentă perioadei decembrie 2008 decembrie 2009 şi la plata, către stat, a sumei de 1348 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, compensând în parte restul cheltuielilor de judecată şi obligând pârâţii D.A. şi D.C., către reclamantul T.F., la 901 lei, cu acest titlu. A menţinut restul dispoziţiilor deciziei şi a obligat recurenţii pârâţi la 358 lei cheltuieli de judecată, în recurs, către recurentul reclamant, motivând următoarele: Date fiind hotărârile judecătoreşti pronunţate în alte cauze, între aceleaşi părţi, intrate în puterea lucrului judecat, ambele părţi deţin titluri valabile de proprietate pentru terenul în litigiu (reclamantul, contractul de vânzare-cumpărare, iar pârâţii hotărâre judecătorească de restituire a terenului), iar o comparare a acestor titluri de către instanţă, pentru a se stabili care este mai bine 7
caracterizat şi, prin urmare, care dintre titulari trebuie să se bucure de atributele dreptului de proprietate, între care şi folosinţa, s-a făcut abia prin hotărârea dată în revendicare teren sentinţa civilă nr.5685/14aprilie 2008 a Judecătoriei Craiova, definitivă la 08 decembrie 2008, prin decizia nr.648/08 decembrie 2008 a Tribunalului Dolj. Prin această hotărâre s-a admis acţiunea în revendicare pentru terenul în litigiu, în favoarea pârâţilor din prezenta cauză, fiind respinsă, însă, cererea privind demolarea construcţiilor reclamantului din prezenta cauză, situate pe terenul în litigiu, cu motivarea că acesta din urmă este un achizitor de bună credinţă. Prin urmare, până la data definitivării litigiului privind revendicarea terenului, reclamantul din prezenta cauză nu a deţinut terenul în mod abuziv, ci în baza unui titlu perfect valabil, care îi conferea atributul folosinţei terenului. Ca atare, nu există nici un temei legal care să justifice acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, pe perioada anterioară pronunţării unei hotărâri definitive prin care s-au recunoscut atributele dreptului de proprietate, între care şi folosinţa, în persoana pârâţilor din prezenta cauză. Cum, numai prin această hotărâre s-a preferit titlului posesorului terenului, respectiv, al reclamantului, titlul altor persoane, respectiv, al pârâţilor, înseamnă că numai de la data pronunţării definitive a instanţei în acest sens, respectiv 08 decembrie 2008, titlul reclamantului, pentru justificarea folosinţei terenului, nu mai poate fi opus titlului pârâţilor, aceştia din urmă având, de la această dată, atributele ce decurg din dreptul de proprietate, în speţă cu referire la folosinţa terenului. Faţă de considerentele expuse, Curtea reţine că obligarea reclamantului la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, pe perioada anterioară datei de 08 decembrie 2008, respectiv 2007-8 decembrie 2009, este nelegală, sub acest aspect, în cauză fiind incident motivul de modificare a hotărârilor, prevăzut de art. 304 pct. 9 din Vechiul Cod de procedură civilă, care impune modificarea deciziei sub acest aspect şi obligarea reclamantului la despăgubiri pe anul 2008 numai pentru luna decembrie, la care se adaugă despăgubirile datorate pentru anul 2009, în total 20.611 lei, cu taxa judiciară de timbru aferentă, de 1348 lei. Ca atare, din acest punct de vedere, recursul reclamantului se apreciază de Curte, ca fondat. Referitor la susţinerea recurentului reclamant, privind perioada ulterioară datei de 08 decembrie 2008 - în sensul că judecarea părţilor în servitute de trecere, ar face dovada lipsei de folosinţă a imobilului şi de către reclamant, ceea ce ar duce la respingerea cererii - aceasta nu va fi primită, dat fiind izvorul dreptului şi, respectiv, obligaţiei la despăgubiri, care are la bază ocuparea terenului de construcţiile reclamantului, situaţie ce face imposibilă folosinţa acestuia de către pârâţii proprietari şi justifică cererea în despăgubiri. De altfel, această problemă a îndreptăţirii, în principiu, la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, s-a statuat şi prin decizia de casare, cauza fiind trimisă spre rejudecare, sub acest aspect, numai pentru a se stabili data de la care se datorează şi aceste despăgubiri. În ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, critica recurentului reclamant, de asemenea, nu va fi primită. Aceasta, deoarece, Curtea reţine, referitor la cele două modalităţi de calcul, acela al instanţei şi acela al expertului P.I., nu numai că nu se constată motive de nelegalitate care să afecteze hotărârea sub acest aspect, dar, mai mult decât atât, se observă că ambele variante vizează chiriile stabilite prin hotărâri ale Consiliului local, expertul P.I. luând însă în calcul H.C.L. din 2012, iar Tribunalul, HCL corespunzătoare perioadei pentru care se solicită despăgubiri, 2007-2009; de asemenea, chiar dacă în prezent sau în perioada în discuţie nu s-au desfăşurat activităţi comerciale, spaţiul în litigiu are această destinaţie, aşa încât, în mod corect instanţa a luat în calcul tarifele pentru terenuri ocupate de construcţii provizorii cu destinaţia de activităţi comerciale, producţie prestări servicii, interesând sub acest aspect, în principal, destinaţia construcţiilor şi nu activitatea sau lipsa de activitate la un moment dat. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, critica recurentului reclamant este fondată. Astfel, distincţia pe care o face instanţa cu privire la cheltuielile rezultate în urma administrării unor 8
probe, este nelegală, în condiţiile în care, probele, indiferent de cine au fost solicitate, au fost încuviinţate şi administrate de instanţă, fiind apreciate, deci, ca utile soluţionării cauzei; ca atare, nu există nici un temei legal care să justifice neluarea în calcul a unor cheltuieli, în speţă onorariu de expertiză, cu motivarea că a fost o probă încuviinţată la cererea reclamantului şi de care nu s-a ţinut seama la pronunţarea soluţiei. Prin urmare, şi sub acest aspect, Curtea constată că decizia este nelegală, prin încălcarea dispozițiilor art. 274 şi urm. din Vechiul Cod de procedură civilă, fiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 din Vechiul Cod de procedură civilă, urmând ca decizia Tribunalului să fie modificată în consecinţă, prin luarea în calcul a onorariului de expert, de 1802 lei, ceea ce înseamnă compensarea în parte a cheltuielilor de judecată, şi obligarea pârâţilor la ½ din onorariu de expert. Referitor la critica recurenţilor pârâţi, privind nerespectarea de către Tribunal a deciziei de casare, încălcând astfel prevederile art. 315 pct.1 Cod procedură civilă, aceasta este nefondată. Astfel, sub acest aspect, susţinerile recurenţilor pârâţi în sensul că, în raport de considerentele deciziei de casare, nu se justifica efectuarea unei expertize prin care să se stabilească redevenţa pe care reclamantul este obligat să o plătească, deoarece cauza s-a trimis spre rejudecare numai pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă vin în contradicţie cu ceea ce motivează în mod expres Curtea de Apel prin decizia de casare nr.552/13 martie 2014, făcând referire atât la cererea reconvenţională prin care se solicită reducerea cuantumului redevenţei stabilită pentru servitutea de trecere prin decizia 1532/2012 a Curţii de Apel Craiova cât şi la contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului de sub construcţii. Instanţa de casare, cu privire la ambele cereri, reţine, în esenţă, că motivarea este contradictorie, în plus, trebuie stabilit şi momentul de la care reclamantul datorează contravaloarea lipsei de folosinţă.. Ca atare, nu se poate reţine, cu referire la cererea reclamantului, că nu a fost investit Tribunalul, cu rejudecarea acesteia, cum susţin recurenţii pârâţi. De altfel, instanţa de casare, în măsura în care ar fi reţinut ca neîntemeiată critica recurentului reclamant, cu referire la respingerea cererii sale pe excepţia autorităţii de lucru judecat (prin sentinţa 10150/27.06.2012 a Judecătoriei Craiova, menţinută sub acest aspect prin decizia 357/16.09.2013 a Tribunalului Dolj), s-ar fi pronunţat în mod expres în acest sens, reţinând, ca şi instanţa de fond şi de apel, că, în privinţa cererii de reducere a cuantumului redevenţei pentru servitutea de trecere, operează excepţia autorităţii de lucru judecat şi, ca atare, nu mai poate fi reluată judecata asupra acestei cereri de către instanţa de rejudecare. Or, instanţa de casare nu s-a pronunţat şi nu a motivat în acest sens cu privire la cererea reclamantului T.F., dimpotrivă, din considerentele deciziei de casare rezultând că ambele cereri trebuie soluţionate pe fond de către Tribunal, în raport de criticile aduse sentinţei de către apelant. Fiind investită cu rejudecarea apelului reclamantului, care vizează despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a terenului de sub construcţii, cât şi reducerea redevenţei pentru servitutea de trecere, instanţa de rejudecare, a încuviinţat refacerea şi completarea probatoriilor sub aspectele menţionate, dispunând o nouă expertiză şi date furnizate de instituţii abilitate, ceea ce art. 295 din vechiul Cod de procedură civilă, permite instanţei de apel, aşa încât, sub acest aspect nu există vreun motiv de nelegalitate a deciziei Tribunalului. Tribunalul, rejudecând apelul în baza considerentelor ultimei decizii de casare şi apreciind cu privire la refacerea şi completarea probatoriilor, nu a încălcat nicio normă procedurală şi, prin urmare, toate criticile şi susţinerile recurenţilor pârâţi, ce vizează ciclurile procesuale anterioare, sunt irelevante, iar, cu referire specială la excepţia autorităţii de lucru judecat privind redevenţa, aceasta este şi neîntemeiată, dată fiind schimbarea împrejurărilor de fapt şi de drept faţă de hotărârea anterioară bazată pe acordul reclamantului pentru o anume sumă de bani şi în considerarea unei întinderi mai mari a terenului supus servituţii de trecere ceea ce nu este cazul în ceea ce priveşte cererea soluţionată prin decizia ce face obiectul prezentului recurs. 9
Referitor la alte critici şi susţineri ale recurenţilor pârâţi, Curtea le apreciază ca eventuale motive de netemeinicie a hotărârilor, şi nu de nelegalitate, aşa încât, neconstituind motive de recurs după cum prevede art. 304 din vechiul Cod de procedură civilă, nu fac obiectul examinării instanţei de recurs. Faţă de considerentele expuse, în baza art.312 din vechiul Cod de procedură civilă, s-a admis recursul declarat de reclamant şi s-a modificat în parte decizia atacată, în sensul că a fost obligat reclamantul la plata, către pârâţi, a sumei de 20.611 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului calculată la valorile stabilite pe mp teren, de instanţa de apel însă pentru perioada decembrie 2008 decembrie 2009, şi nu 2007 2009, cum a obligat Tribunalul; de asemenea, decizia s-a modificat şi în sensul că reclamantul a fost obligat la plata către stat, a sumei de 1348 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă despăgubirilor acordate, iar restul cheltuielilor de judecată au fost compensate în parte şi au mai fost obligaţi pârâţii, către reclamant, la 901 lei, cu acest titlu, reprezentând ½ din onorariu de expert. S-au menţinut restul dispoziţiilor deciziei, iar recursul declarat de pârâţi a fost respins, ca nefondat. În baza art.274 Vechiul Cod de procedură civilă, recurenţii pârâţi au fost obligaţi, către recurentul reclamant, la cheltuieli de judecată efectuate în recurs, conform actelor doveditoare depuse la dosar, respectiv 358 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru. (Decizia civilă nr. 662/ 03 Noiembrie 2015 Secția I civilă, rezumat judecător Paula Păun ) 2. Cerere de acordare a daunelor materiale şi morale pentru perioada privării de libertate în mod nelegal. La stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia materială și familială, profesională şi socială. Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii, apare necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile nepatrimoniale ocrotite prin Constituţie i-au fost afectate prin măsura preventivă ilegală și pe cale de consecinţă să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul, acestea neputând excede noţiunii de satisfacţie echitabilă consacrată de practica Curţii Europene în aplicarea art.5 din CEDO. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Prin urmare, trebuie evaluată despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare. Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente a unui prejudiciu nepatrimonial include o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral sub aspectul importanţei valorii morale lezate. Acest cuantum nu presupune stabilirea preţului suferinţelor fizice şi psihice ale reclamantului, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi implicaţiile acestora pe toate planurile vieţii sale sociale. Considerăm că interpretarea dispoziţiilor art. 504 alin final nu este cea dorită de legiuitor deoarece textul de lege se circumscrie prevederilor din Cap.4 din codul de procedură penală care reglementează REPARAREA PAGUBEI MATERIALE SAU A DAUNEI MORALE ÎN CAZUL CONDAMNĂRII PE NEDREPT SAU AL PRIVĂRII ORI RESTRÂNGERII DE LIBERTATE ÎN MOD NELEGAL ceea ce înseamnă că legiuitorul a vrut să acopere orice situaţie în care ar interveni restrângerea libertăţii unei persoane în mod nelegal. Prin urmare, este forţat să interpretăm că textul este aplicabil doar în situaţia în care a intervenit a numai prescripţia faptei 10
pentru că în acest caz ar însemna să acceptăm golirea de conţinut a instituţiei prescripţiei în materie penală pentru alte situaţii, de pildă, caz celei de faţă. Cât priveşte principiul inviolabilităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ca principiu de ordin constituţional(intern) şi ca principiu de drept comunitar (extern), instanţa de fond nu analizează susţinerile titularului cererii raportate la art. 5 CEDO, nefăcând nici o referire la posibilitatea statului de a restrânge temporar drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi dacă o asemenea măsură era justificată sub raport obiectiv şi rezonabilă în raport de datele concrete ale speţei. Cum materia dreptului penal este o ştiinţă exactă, apreciem că legiuitorul, dacă ar fi înţeles să restrângă domeniul prescripţiei numai la faptă ar fi făcut-o într-un mod explicit şi exact, iar nu printr-o afirmaţie de ordin general. Or, tocmai această afirmaţie de ordin general vine să se armonizeze cu prevederile CEDO care reglementează drepturile şi libertăţile fundamentale precum şi cu prevederile constituţionale, aşa cum vom arăta în continuare. Curtea apreciază că şi în absenţa unor dispoziţii exprese în codul de procedură penală care să oblige la despăgubiri, o asemenea acţiune nu poate fi respinsă prin denegare de dreptate, pe motiv că legea nu prevede sau situaţia dedusă judecăţii nu poate fi încadrată într-un text de lege care să o reglementeze expres, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 5 alin 3 din NCPC. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova, la data de 24.01.2014, sub nr. 2234/215/2014, reclamantul F.D. a solicitat obligarea paratului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 50 000 lei, reprezentând daune morale și materiale pentru perioada în care a fost privat de libertate în mod nelegal, respectiv 28.02.2012-19.07.2012 și la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamantul a arătat ca prin sentinţa penala nr. 3564/27.08.2002, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosar nr. 14433/2002, a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea a doua infracţiuni prevăzute de art. 26 Cod penal, raportat la art. 208-209 lit. a, g, i Cod penal, iar în temeiul dispozițiilor art. 81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionata a executării pedepsei aplicate pe durata de încercare de 5 ani. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Ministerul Public iar prin Decizia penala nr. 1015/10.12.2002, pronunţata în dosar nr. 9456/P/2002 a fost admis apelul cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, aplicând dispoziţiile art. 64,71 Cod penal, urmând sa execute pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare. A susţinut reclamantul ca în această perioadă se afla în Spania împreuna cu familia, fără sa aibă la cunoştinţa ca pe numele sau a fost emis Mandatul European de arestare nr. 26/06.03.2009, iar la 14.10.2009 a fost emis Mandatul de urmărire internaţionala nr. 30/2009. A arătat reclamantul ca mandatul european de arestare a fost transmis prin difuzare, acesta neavând efect întreruptiv de prescripţie a executării pedepsei și, ca urmare, a formulat în anul 2011 o cerere prin care a solicitat sa se constate ca fiind prescrisa executarea pedepsei aplicata prin sentinţa penala nr. 3564/27.08.2002, definitiva prin Decizia penala nr. 1015/10.1.2001, având în vedere ca în cauza erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 126 lit. b Cod penal și pana la acea data nu s-a început procedura extrădării active. Prin sentinţa penala nr. 1656/16.06.2011, pronunţata în dosar nr. 12417/215/2011, Judecătoria Craiova a respins contestaţia iar Tribunalul Dolj a menţinut hotărârea instanţei de fond, pronunţând decizia penala nr. 473/23.09.2011. A susţinut reclamantul ca, ulterior a fost reţinut de către organele de politie din Spania, care după o perioada de arest la domiciliu, l-au trimis în România la 28.02.2012, unde a fost încarcerat deşi se împlinise termenul de prescripţie a executării pedepsei la 10.12.2010, motivat de faptul ca avea un mandat de executare al pedepsei de 3 ani. A arătat ca la 28.03.2012 a formulat o noua cererea având ca obiect contestaţie la executare, cerere înregistrată la Judecătoria Craiova sub nr. 7500/215/2012, solicitând instanţei, ca în baza art. 461 Cod procedură penală și art. 126 lit. b Cod penal, sa se constate intervenita prescripţia executării pedepsei de 3 ani închisoare. 11
Aceasta contestaţie a fost respinsa prin sentinţa penala nr. 1591/18.05.2012 iar prin Decizia penala nr. 389/19.07.2012 a fost admis recursul, a casat hotărârea de fond, și în faza de rejudecare a dispus admiterea contestaţiei la executare, întrucât în cauza a intervenit prescripţia executării pedepsei, anularea mandatului european de arestare nr. 26/06.03.2009 și a mandatului de urmărire internaţionala nr. 30/14.10.2009. A susţinut reclamantul ca, faptul ca a fost reţinut în baza unui mandat a cărei executare se prescrisese încă de la 10.12.2010 a produs o suferinţa enorma atât lui cat și familiei sale și, mai mult, în perioada în care a fost privat de libertate atât el cât și familia sa nu au avut posibilitatea săsi onoreze obligaţiile contractuale ce rezultau din convenţia încheiata cu banca din Spania privind creditul contractat pentru cumpărarea unei locuinţe și si-a pierdut locul de munca.. În drept si-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 504 alin 4 Cod procedură penală, art. 505 Cod procedură penală și art. 506 Cod procedură penală. În faza de regularizare, la solicitarea instanţei, reclamantul a depus la dosar înscrisurile doveditoare. La 02.04.2014 intimata a formulat întâmpinare, invocând excepţia necompetentei materiale a Judecătoriei Craiova și excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. In ceea ce priveşte excepţia necompetentei materiale, parata a arătat ca acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornita de persoana îndreptăţită, potrivit art. 504 Cod procedură penală, pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţiei domiciliază. In ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea, a susţinut pârâta ca, potrivit dispoziţiilor art. 48 alin 3 din Constituţie, statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, insa acţiunea pentru repararea prejudiciului trebuie formulata în termen de 18 luni de la data ordonanţei de achitare sau a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penala, conform dispoziţiilor art. 506 Cod procedură penală. Or, a arătat paratul, reclamantul a formulat cererea ce a fost înregistrata pe rolul instanţei la 23.01.2014, depăşind termenul legal de 18 luni. Cu privire la cuantumul daunelor morale, apreciază paratul ca acestea nu se stabilesc doar în funcţie de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicaţiile pe care masurile restrictive penale ar fi avut asupra evoluţiile stării de sănătate și asupra capacitaţii sau posibilităţii de a presta activităţi generatoare de venituri materiale. A susţinut pârâtul că, niciuna dintre susţinerile reclamantului nu este dovedita cu probe, simpla afirmaţie a acestuia nu face dovada ca prejudiciul creat se datorează măsurii nelegale asupra sa, sau a fost generat de împrejurări cu totul străine de susţinerile acestuia, reclamantul nu a depus nici un act din care sa rezulte ce venituri obţine,obligaţiile contractuale pe care susţine ca le avea la o banca din Spania, daca avea calificare în aceasta meserie, daca avea contract de munca legal cu banca la care susţine ca îşi desfăşura activitatea. A arătat paratul ca prejudiciul suferit de reclamant trebuie sa fie real, cert și dovedit, la stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauza pe plan fizic și psihic, importanta valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectata situaţia materiala, familiala, profesionala și sociala. În drept a invocat dispoziţiile art. 205-208 Noul Cod procedură civilă. Prin sentinţa civilă nr.7991/02.06.2014, pronunţată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr.2234/215/2014, a fost admisă excepţia necompetentei materiale a Judecătoriei Craiova. S-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în pretenţii formulată de reclamantul Fota Dumitru, în contradictoriu cu paratul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Tribunalului Dolj După parcurgerea procedurii prealabile reglementată de Noul Cod procedură civilă, s-a fixat termen de judecată la data de 02.06.2014, cu citarea părţilor, iar la acest prim termen de judecată,verificând competenţa potrivit art. 131 Cod procedură civilă, instanţa a reţinut următoarele: 12
Potrivit dispoziţiilor art.506 alin.3 din codul de procedură penală din 1968, acţiunea pentru repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept sau al privării sau restrângerii de libertate în mod nelegal, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază,chemând în judecată civilă statul,aceste dispoziţii regăsindu-se şi în art.541 alin.3 din actualul cod de procedură penală. Instanţa a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.129 alin.2 pct. 2 NCPC, potrivit cu care necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad, situaţie în care se va dispune declinarea judecării cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, căruia i se va înainta dosarul cauzei spre competentă soluţionare întrucât normele de competenţă în această materie sunt de ordine publică. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 9557/63/2014. In baza art. 201 alin 4, 5 CPC s-a dispus fixarea primului termen de judecata la data de 19 09 2014, pentru când au fost citate părţile, termen la care s-a încuviinţat proba cu înscrisurile menţionate și ataşate cererii de chemare în judecată, însă a fost respinsă cererea reclamantului privind propunerea unor probe noi, în completare, întrucât legiuitorul a prevăzut posibilitatea de a propune probe peste termen numai în situaţia în care împiedicarea de a le propune în termen se datorează unui motiv obiectiv, iar nu unuia subiectiv ori pasivităţii ce a determinat neprocurarea lor în timp util. La acelaşi termen de judecată, după punerea prealabilă în discuţia părţilor a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocata prin întâmpinare, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată. Tribunalul Dolj prin sentinţa civilă nr.439 de la 24 octombrie 2014 a respins acţiunea formulată de reclamantul F D, domiciliat în Goieşti, judeţul Dolj, în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, cu sediul în Bucureşti, str. Apolodor, nr.17, sector 5. Pentru a se pronunţa astfel Tribunalul a reţinut că prin sentinţa penala nr. 3564/27 08 2002, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 14433/2002, reclamantul F D a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea a doua infracţiuni prevăzute de art. 26 Cod penal, raportat la art. 208-209 lit. a, g, i Cod penal, iar în temeiul dispozițiilor ar 81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionata a executării pedepsei aplicate pe durata de încercare de 5 ani. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Ministerul Public, iar prin decizia penala nr. 1015/10.12.2002, pronunţata în dosarul nr. 9456/P/2002, a fost admis apelul cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 64,71 Cod penal, urmând ca reclamantul sa execute pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare. In baza acestei decizii, pe numele reclamantului F D a fost emis Mandatul european de arestare nr. 26/06.03.2009, iar la 14.10.2009 a fost emis Mandatul de urmărire internaţionala nr. 30/2009. La data de 28.03.2012 reclamantul a formulat contestaţie la executare, înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova sub nr. 7500/215/2012, solicitând instanţei, ca în baza art. 461 Cod procedură penală și art. 126 lit. b Cod penal, sa se constate intervenita prescripţia executării pedepsei de 3 ani închisoare. Iniţial aceasta contestaţie a fost respinsa prin sentinţa penala nr. 1591/18.05.2012, însă, urmare a exercitării caii de atac, prin decizia penala nr. 389/19.07.2012 a Tribunalului Dolj a fost admis recursul, a fost casata hotărârea instanţei de fond, si, în rejudecare, s-a dispus admiterea contestaţiei la executare, întrucât în cauza a intervenit prescripţia executării pedepsei, anularea mandatului european de arestare nr. 26/06.03.2009 și a mandatului de urmărire internaţionala nr. 30/14.10.2009. La data pronunţării deciziei penale nr. 389/19.07.2012, prin care s-a dispus anularea mandatului european de arestare nr. 26/06.03.2009 și a mandatului de urmărire internaţionala nr. 30/14.10.2009, s-a născut dreptul material al reclamantului la acţiunea pentru repararea pagubei. Ca urmare, la acest moment a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, care nu 13
poate fi altul decât cel de 18 luni, reglementat de dispoziţiile art. 506 din Codul de procedura penala de la 1968, în vigoare la acea data. Nu poate fi luat în considerare termenul de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art. 541 din NCPC, întrucât aceste dispoziţii legale au intrat în vigoare abia la data de 01. 02. 2014, ele neputând retroactiva; în ce priveste normele care reglementează condiţiile prescripţiei, care au caracterul unor norme de drept substanţial, este aplicabila regula tempus regit actum. Acţiunea de faţă a fost înregistrata pe rolul instanţei la data de 24.01.2014, fiind expediata prin posta la 20 01 2014, astfel ca de la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive de anulare a mandatelor de arestare emise pe numele reclamantului, respectiv 19.07.2012, pana la aceasta data nu s-a împlinit termenul de prescripţie de 18 luni, iar reclamantul a formulat acţiunea pentru repararea pagubei în interiorul termenului de 18 luni prevăzut de lege. Pe fondul cauzei, Tribunalul a avut în vedere că temeiul de drept al acţiunii reclamantului îl constituie dispoziţiile art. 504 alin 4 Cod procedură penală, art. 505 Cod procedură penală și art. 506 Cod procedură penală. Cum procesul pendinte a început anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedura penala, în cauza sunt aplicabile dispoziţiile legii vechi. Procesul civil, fiind un proces al intereselor private, este guvernat de principiul disponibilităţii, reclamantul fiind cel care fixează cadrul procesual în toate elementele sale: părţi, obiect, temei juridic, iar instanţa de judecata este ţinuta sa îl respecte. Potrivit art. 504 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, are dreptul la repararea pagubei, persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea, în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală, sau de încetare a urmării penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j, ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j. Astfel, alineatul 3 al art. 504 Cod procedură penală prevede cinci moduri în care se poate stabili privarea nelegală de libertate, şi anume: 1) ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate; 2) ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j); 3) hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, 4) prin hotărâre definitivă de achitare; 5) hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j). Or, niciuna dintre aceste situaţii nu se regăseşte în cauza de fata. Art. 504 Cod procedură penală mai prevede, în alin 4, ca are dreptul la repararea pagubei persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei. Aşadar, textul legal stabileşte ca sunt îndreptăţite la repararea pagubei în temeiul acestor dispoziţii speciale numai persoanele private de libertate după ce a intervenit prescripţia faptei, nu și persoanele private de libertate după ce a intervenit prescripţia executării pedepsei, cum este situaţia în speţă. Cu alte cuvinte, situaţia de fapt din cauza de faţă nu se încadrează în ipoteza cuprinsa în norma speciala ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantului, aceea a privării de libertate după ce a intervenit prescripţia faptei. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul F.D. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În motivarea apelului a arătat că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 24.01.2014 sub numărul 2234/215/2014, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul 14
Finanţelor Publice la plata sumei de 50.000 lei reprezentând daune morale şi materiale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată. Arată că în motivarea cererii a învederat instanţei de fond că prin sentinţa penală nr.3564/27.08.2002 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr.14433/2002, apelantulreclamant a fost condamnat la pedeapsa de 3ani închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de art. 26 Cod penal raportat la art. 208, 209 lit. a, g, i, Cod penal, iar în temeiul art.81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate pe durata termenului de încercare de 5 ani. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova, iar Tribunalul Dolj prin decizia penală nr.1015/10.12.2002 pronunţată în dosarul nr.9456/p/2002, a admis apelul cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, aplicând dispoziţiile art.64, 71 Cod penal, urmând ca acesta să execute pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare. Arată că în perioada în care se afla în Spania împreună cu familia sa, pe numele apelantuluireclamant F.D., s-a emis Mandatul european de arestare nr.26/06.03.2009 iar la data de 14.10.2009 a fost emis Mandatul de urmărire internaţionala nr. 30/2009. Întrucât, mandatul european de arestare nr. 26/2009 a fost transmis prin difuzare, acesta neavând efect întreruptiv de prescripţie a executării pedepsei, apelantul a formulat în anul 2011 o cerere prin care a solicitat să se constate ca fiind prescrisă executarea pedepsei aplicate prin sentința penală 3564/27.08.2002 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin decizia penală 1015/10.12.2002 pronunţată de către Tribunalul Dolj, având în vedere că în cauză erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 126 lit. b Cod penal iar până la aceea dată nu se începuse procedura extrădării active. Analizând contestaţia la executare formulată, Judecătoria Craiova prin Sentinţa penală nr. 1656/ 16.06.2011 pronunţată în dosarul nr. 12417/215/2011, a respins contestaţia iar Tribunalul Dolj, în calea de atac a recursului a menţinut hotărârea instanţei de fond pronunţând în acest sens sentinţa penală nr. 473/23.09.2011. Ulterior, la data de 28.02.2012 a revenit în România deşi se împlinise termenul de prescripţie a executării pedepsei la data de 10.12.2010, a fost reţinut de către organele de poliţie de pe aeroport, motivat de faptul că are un mandat de executare a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 3564/27.08.2002 a Judecătoriei Craiova, rămasă definitivă la data de 10.12.2002 prin decizia penală nr. 1015 pronunţată de Tribunalul Dolj. La data de 28.03.2012, apelantul a formulat o altă cerere având ca obiect contestaţie la executare", cererea fiind înregistrată la Judecătoria Craiova sub nr. 7500/215/2012, prin care a solicitat instanţei ca în baza art. 461 Cod procedură penală şi art. 126 lit. b Cod penal, să admită cererea şi să constate intervenită prescripţia executării pedepsei de 3 ani închisoare. Prin Sentinţa penală nr. 1591/18.05.2012 pronunţată de Judecătoria Craiova, a fost respinsă contestaţia la executare iar în urma recursului declarat, Tribunalul Dolj, prin decizia penală nr.389/19.07.2012 a admis recursul, a casat hotărârea instanţei de fond şi rejudecând, a dispus admiterea contestaţiei la executare întrucât în cauză a intervenit prescripţia executării pedepsei, anularea mandatului de executare a pedepsei, anularea mandatului de executare a pedepsei nr. 4673/16.12.2002, retragerea mandatului european de arestare nr. 26/06.03.2009 şi a mandatului de urmărire internaţională nr. 30/14.10.2009. De asemenea, apelantul-reclamant a învederat instanţei de fond faptul că, durata încarcerării sale a fost de 4 luni şi 20 de zile, începând cu data de 28 februarie 2012 şi până la data de 19 iulie 2012 iar datorită faptului că a fost reţinut în baza unui mandat a cărei executare se prescrisese încă din data de 10.12.2010, a produs o suferinţă enormă atât apelantului cât şi familiei sale, în această perioadă fiind expuşi unui stres prelungit dar şi unui şoc psihic, având în vedere că a fost arestat în mod nelegal şi nejustificat. Mai mult decât atât, datorită arestării sale nelegale şi-a pierdut locurile de muncă şi implicit nu şi-a mai putut achita ratele la bancă pierzându-şi şi locuinţa. 15